Skip to content

Pogo-nici

Povestea vine de departe, foarte departe și se duce demult, tare demult. Nici prea tare, nici foarte-foarte. Dacă ațipește calul (vezi să nu ații calea peștelui!), se va sufoca în ceață? Păi sa vedem…

De văzut și povestea cu Iepurele și Vulpea.

Anunțuri

Colaci incluși

Credeam că am uitat parola. Era parolată la rândul meu. În mintea ei. Parol! Pre-supusul scrib al lui Codex Gigas trăiește, trudește, trosnește printre noi. E viu! Viu ca Moartea: {Stuart Kolakovic a.k.a. Herman Inclusus}

Fără titlu

”Împăratul Mării de Sud este Shu. Împăratul Mării de Nord este Hu. Împăratul Centrului este Hundun. Adesea, Shu şi Hu se întâlneau pe meleagurile lui Hundun, care-i omenea cum se cuvine. Shu şi Hu au plănuit să-l răsplătească pe Hundun pentru bunătatea lui. Ei îşi spuseră: <<Toţi oamenii au şapte orificii ca să poată vedea, auzi, mânca, respira, numai el nu le are. Să încercăm să i le sfredelim!>> Prin urmare, în fiecare zi îi sfredeliră câte un orificiu, dar în a şaptea zi, Hundun muri.” (Zhuang Zi – Călătorie liberă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 106-107)

Aşezând acest pasaj vis-a-vis de cosmogonia Vechiului Testament, obţinem, în mare, o similitudine inversă – precum cea rezultată din aşezarea unei coli de scris în faţa unei oglinzi în care putem citi literele invers – referitoare la pătrunderea în fiinţă a acestei lumi. A lua fiinţă, expresie a limbii române care dă veste despre necesitatea de a împrumuta de undeva realitatea pentru a o putea (de bine, de rău…) vehicula, ar putea să ne ajute, la o privire preschimbată, să proiectăm înţelesuri mai adânci, mai rotunde, asupra dilemei în care ne aruncă cele două geneze oarecum opuse. În versiunea iudaică, la capătul celor şapte zile, cosmosul se naşte în plenitudinea sa. Căci, la capătul celor şase zile el nu este încă definitivat: până ce Domnul nu se odihneşte, universul nu este miluit şi el cu ziua de repaos, zi după care se orientează întreaga activitate, practic, nu este binecuvântat şi nu este încă înzestrat cu libertate; căci numai robii nu au o zi de odihnă, iar Domnul odihnindu-se şi rostuind lumii ziua de tihnă, îşi afirmă libertatea şi o dă şi cosmosului – sau, am putea chiar spune, urmărind firul logic al unei Ariadne speculative, Se dă pe Sine, ca libertate, cosmosului. Două perspective sunt, pentru început, suficiente pentru a ne stimula creativitatea astfel încât să luăm la ţintă Evenimentul. Din diferite poziţii disponibile, nu neapărat oferite pe tava hârtiei scrise, utilizând alternativ-spre-simultan orice ”formă de relief” care oferă o poziţie avantajoasă, spre a încerca să desluşim afirmaţii implicite, dar nu ilicite, ale sumarului fragment de bază, mai sus citat. Dar, înainte să tragem, să reglăm luneta.

Hundun înfăţişează – dacă ne este permis să spunem astfel despre o fiinţă mitologică fără faţă – Haosul incipient, în care totul este indistinct. O stare nu prea plăcută am spune noi – şi se pare că nu am fi singurii. Dar indistinctul în gândirea taoistă (şi nu numai) ne apare deseori că fiind conotat pozitiv, situat superior dincolo de logica umană. Ceea ce este ”confuz” este ceea ce reţine în el totul, o implozie totală şi autosuficientă, căreia nu-i ”scapă” nimic. Astfel, putem identifica orificiile ca locuri prin care Primordialul are ”scăpari” de substanţă, ceea ce crează substanţialitatea. Cum Dao care este numit nu este Dao, Hundun căruia îi scapă substanţă, Hundun ”oferind” substanţialitate, nu mai este Hundun: în acest sens, ca atare, credem că se poate elibera certificatul de deces al lui Hundun. Moare Hundun ca Hundun; dar, am putea spune, apare Hundun ca altceva – ceea ce, bineînţeles, nu mai este Hundun ca atare. Ţinând cont şi de paralela cu geneza iudaică, putem elibera, deci, încă un certificat, cel de naştere al lumii, dar, pare-se, nicicum un certificat propriu-zis de renaştere a lui Hundun…

Se iveşte o problemă spinoasă în acest dublu mit de deces-naştere. Avem de-a face cu şapte zile mitice, existente înainte ca lumea să fie definitivată, un timp existent înaintea temporalităţii ca atare, cel puţin în felul în care percepem si suportăm noi, în mod normal, flow-ul numit timp, vreme. Burton Watson în ”The Complete Works of Chuang-Tzu’‘  (Columbia University Press, 1968, p. 97) traduce Shu prin ”Brief” şi Hu prin ”Sudden”. Norman J. Girardot în ”Myth and Meaning în Early Taoism: The Theme of Chaos (Hun-Tun)” (University of California Press, 1983, p. 89) citează pe Marcel Granet, conform căruia Shu şi Hu au un sens comun de ”quickness”, chiar ”suddenness”. De vreme ce unul este Împăratul Mării de Sud şi celălalt Împăratul Mării de Nord, Shu şi Hu nu pot fi sinonimi decât într-o singură privinţă: cea a acţiunii pe care o desfăşoară. Acţiunea nu se rezumă însă numai la efect, ci ea constă şi în modalitate. Cele şapte zile par a fiinţa aici în proximatatea unei simultaneităţi supratemporale (Hundun existând clar în afara timpului, în nicicând-oriunde; el poate părea a coborî prima dată din sfera absolută a acestei neparticipări atunci când se însoţeşte cu Shu şi Hu, aceşti vecini localizaţi precis, dar apăruţi parcă de… niciunde), ori chiar în interiorul ei cel plin de întreţeseri, imposibil de redat aşa cum este în întreaga lui complexitate, având în vedere sensurile comune referitoare la viteză ca posibil simbol pentru instantaneitate, pe care le au Shu şi Hu. Şi într-adevăr, prietenii lui Hundun sunt foarte zoriţi să îi facă un bine acestuia, fiindu-i recunoscători pentru ospeţia oferită.

Nota de subsol de la ediţia în limba romană din care este reprodus fragmentul principal oferă ca sensuri pentru Shu – Existentul şi pentru Hu – Non-Existentul. Dacă socotim ca, în spiritul practic al gândirii chineze, această poveste nu porneşte de la chestiuni abstracte, ci, mai ales (nu mai degrabă!), de la lucruri cu o concreteţe mai specială – izbitor de insesizabilă (sau insesizabil de izbitoare!?) am spune, paradoxal – putem trage de aici concluzia că timpul şi crearea dualităţii în cursul gândirii (Fiinţă sau Nefiinţă, Da sau Nu) iau naştere dintr-o precipitare, din viteză. Însăşi velocitatea este cea care furnizează ”combustibil” timpului ca fapt tulburător, ca substanţialitate neliniştitoare. Dacă Hundun este Shu-Hu (Existent-Non-Existent) atunci el este, în mod necesar logic, etern. De murit, el moare în vijelia gândirii (după cum Dao se estompează în numire), cea care face distincţii, care impune ordine, pierzând armonia – pierderea armoniei prin impunerea ordinii este chiar ceea ce reproşează taoismul, constant, confucianismului. Moartea lui Hundun răstoarnă total perspectiva către punctul nostru de vedere: moartea sa este dispariţia lui din punctul de vedere mundan, bazat pe distincţii. Dar, de vreme ce noi suntem în lume şi putem transgresa dualitatea – sau, măcar, îi putem sesiza mecanismul limitat, îl identificăm pe Hundun (în mod firesc – având în vedere calitatea sa de Fiinţă-Nefiinţă, de Centru, poziţie privilegiată aparţinând de jure de ceea ce este infinit, deci etern; privitor la simbolistica Centrului – şi a unui Centru al lumii – este poate cel mai ilustrativ şi mai la îndemână să ne amintim de metafora preluată de Nicolaus Cusanus dintr-un manuscris pseudo-hermetic, privitoare la Dumnezeu ca fiind descriptibil prin sintagma ”sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi”, aşadar, ca o sfera al cărei centru este pretutindeni, iar a cărei circumferinţă este nicăieri) ca fiind încă ‘’rezident’’ în lume. Şi simultan, cuprinzând-o. Fiind infinit şi etern, Primordialul nu poate muri, el poate fi doar ‘’îngropat de viu’’.

De remarcat sintagma existentă şi în arsenalul limbii limbii române, ”haos primordial”, care, poate, trebuie valorificată mai mult în sens de Haos de Prim Ordin, decât de Haos iniţial, de Haos localizat undeva precis înapoi pe axa timpului; aceasta fiindcă textul chinez, precum mai toate cosmogoniile de acest gen, ”transpira” alegoricul prin toţi porii, iar ceea ce este cu adevărat etern trebuie să fie aşezat efectiv şi în afara timpului, deci ”întalnibil” indiferent că epuizăm timpul mergând pe axa sa înapoi sau înainte, ori, efectiv şi cel mai simplu, sărind de pe ea, oriunde. Pierdut de către lume este Hundun prin preluarea de substanţă dătătoare de subtanţialitate, preluare pe care lumea (termen pe care urmează să îl ‘’precizăm’’ mai jos) o efectuează drenând din conţinutul, de altfel inepuizabil (iar dacă este inepuizabil – ca orice indistinct care permite tot soiul de distincţii – atunci, prin prisma acestui mit, o consecinţă riguroasă ce se distinge din acest fapt ar  fi eternitatea lumii care trage nesfârşită substanţă, la nesfârşit, din Hundun, ce apare nu drept cauza primă, în sensul temporal de cauză-efect, cât Sursa lumii), al acestui personaj-Ha(i)os, situat în Centrul omniprezent al lumii, centru care nu poate fi atins, dar care se atinge singur.

Intangibilitatea centrului, ceea ce se mai cheamă şi moartea lui Hundun, din perspectiva fiinţelor,  este dedusă din chiar imperfecţiunea modalităţilor organelor lor de simţ, sugerate aici prin orificiile însărcinate cu principalele simţuri: văzul, auzul, gustul, mirosul, organe de simţ care se evidenţiază drept cauza ”morţii” lui Hundun, fiind ceea ce este ”pătat” de gestul ucigaş. Diferite doctrine care vizează regăsirea au elaborate metode prea variate, mai direct spus, tehnici pentru cazurile diverse, unele uzând preponderent de forţă (încercarea unei rupturi mai brutale de simţuri, cel puţin în varianta lor normală, abstractivă, de operare), iar altele mai mult de ‘fineţe’’ (mergând pe explorarea auto-exhaustivă a unei porţiuni ‘’microcosmice’’ din lumea simţurilor). Riscurile încercării nereuşite sunt mai mari decât nereuşita propriu-zisă – doar un exemplu: idolatria faţă de un concept (fie el extrem de complex) solidificat care produce, în sfârşit,  comoditate psihică poate naşte felurite tipuri de fanatism metafizic, – nu decise, ci mai mult sau mai puţin, încrâncenate – capabile chiar să nu-şi vadă eroarea din cauza ‘’jumătăţii de drum’’ deja străbătute.

Dacă în scurta povestire chineză ne întâlnim cu viziunea unui asasinat metodic, deşi cu bune intenţii, desăvârşit în şapte zile – ori, poate mai adecvat contextual, în şapte trepte – în cosmogonii indo-europene, precum cea a vechilor germanici, nimerim peste o relatare similară (mai apropiată, din punctul de vedere al elementului ”ucidere” şi nu, pur şi simplu, moarte, chiar decât un alt mit chinez, cel despre fiinţa primordială Pan Ku) în care, însă, naşterea lumii este asimilată unei ucideri sacrificiale a făpturii primordiale, ceea ce acordă, neîndoielnic, un ‘’plus’’de sacralitate lumii – în calitate de vehicul-simbol al Absolutului, de amintire-despre-Principiu. Astfel, după cum narează, într-un text la îndemână,  pe scurt dar suficient, Mircea Eliade (”Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase”, vol. 2, Ed. Univers, Chişinău, 1992, p.153 şi urm.), pentru vechile triburi germanice, la mijlocul universului, ca urmare a întâlnirii dintre focul din Muspelheim (ţara situată la miazăzi) şi gheaţă din Niflheim (ţara situată la miazănoapte) a apărut o fiinţă antropomorfă numită Ymir. Din gheaţa care se topea a apărut şi o vacă, Audhumbla, cu laptele căreia se hrăneşte Ymir, dar vaca va continua să lingă o parte din gheaţă, care rămăsese încă netopită şi căreia îi dă forma unui om, Buri, care va avea (din împreunarea cu fiica unui gigant) trei fii: Odhin, Vili şi Ve – care se hotărăsc să-l ucidă pe Ymir şi astfel, ei îl jertfesc tăindu-l în bucăţi şi făurind din carnea lui pământul, din oasele lui stâncile, din sângele lui marea, din părul său norii, din craniul lui cerul. La o primă vedere remarcăm că istorisirea germanică, a cărei principală sursă este Völuspá primul poem din Edda în versuri, conţine mult mai multe detalii decât povestirea de la care am plecat şi pare să complice un pic inutil situaţia.

Totuşi, aş spune că nu este vorba decât de nişte nuanţări operate într-un mod deloc lipsit de coerenţă, principală fiind deosebirea între Ginnungagap, abisul primordial (existent, după cum ni se spune, la început, pe când nu există nici pământul, nici cerul, abis în a cărui parte sudică se află Muspelheim, având în partea nordică Niflheim-ul) şi Ymir, fiinţă antropomorfă rezultată din întâlnirea în centru a celor două extreme, focul şi gheaţa. Şi este justificată o astfel de deosebire, căci, Hundun, ca atare, nu este antropomorf, ba chiar, am spune că ceea ce ni s-ar comunica aici este că el se pierde ca Hundun cu fiecare treaptă de antropomorfizare, ‘’murind’’ în momentul în care este antropomorfizat total…  Cealaltă mare deosebire între mitul chinez şi cel germanic constă în agenţii uciderii şi a felului în care este percepută uciderea. În versiunea germanică, agenţii nu mai sunt în număr de doi (cifră a conflictului, a polemos-ului), ci, deşi ei îşi au indirect originea într-o dualitate foc-gheaţă, sunt în număr de trei (cifră a ”reconcilierii” printr-un termen median), ca urmare, acţiunea lor are şi o conotaţie pozitivă – se face, în primul rând, o distincţie între dualitatea care formează condiţia de existenţă a universului şi transfigurarea universului ca purtător de sens sacru (ca simbol-vehicul) prin sacrificiul ritualic inaugural. Lumea este investită cu sacralitate deoarece este investită cu armonie, cei trei fraţi impregnând lumea cu ritm prin alternanţe complementare de tip zi-noapte (să ne aducem aminte aici de Existent-Non-Existent ca sintagmă aparent lipsită de sens: desigur că Hundun nu este existent şi non-existent, în sensul în care acestea sunt tot concepte, născute din natura duală a gândirii şi a limbajului, ci ceea ce se transmite este faptul că el se află într-o stare situată dincolo de conceptele umane care îşi găsesc mereu opus, cum sunt existenţa şi non-existenţa, ziua şi noaptea, etc.) şi succesiunea anotimpurilor, ceea ce nu înseamnă doar impunerea unei ordini, de vreme ce nu este vorba de o ordine strictă, cu durate neschimbabile, ci înseamnă şi armonie, întrepătrundere a contrariilor, care trimite la o anume unitate, sau mai potrivit spus, infinitate primordială.

De altfel, ordinea strictă, conformistă, este puternic condamnată de versiunea chineză, în care Shu şi Hu vor să-i facă lui Hundun şapte orificii, practic, să-i modeleze un chip, fiindcă aşa are… toată lumea – care lume?, ne-am putea întreba, dacă am ţine la perspectiva potrivit căreia naraţiunea se petrece într-un început în care nu există lumea; dar, fiindcă nu trebuie să ţinem neapărat, putem afirma că este vorba de o lume dintotdeauna existentă, care – de când lumea – tot îi face lui Hundun un chip pe care îl consideră ca fiind nu doar un palid simbol ce ne poate înmâna lui Hundun, ci chiar Hundun – eventual, un Hundun mai autentic, mai real (dar, ce poate fi mai real decât Hundun?), având în vedere că gestul este perceput de cei doi recunoscători ucigaşi ca o facere de bine. Întrebarea-cheie rămâne: (din punctul de vedere al cui) moare Hundun? Şi ca răspuns, Hundun îşi da un sfârşit cât se poate de obştesc, unul nu mai mult decât obştesc.

Cu os mic

Razele de lună se dezlipesc ceva mai uşor de pietre, copaci, lupi, oameni – faţă de razele de soare. Aşa sunt ele, mai detaşate, din fire. Şi urcă fără probleme la loc în luna lor; dar s-au jurat că într-o zi vor trage toate pietrele, toţi copacii, toţi lupii şi toţi oamenii, după ele. La urmă, cică, îl vor lua şi pe Jules Verne. Cu tot respectul pentru geniul lui Léon Theremin (inventatorul şi-a prezentat ”drăcovenia” chiar în faţa marelui mumificat sovietic – pe deasupra, a scornit şi nişte ingenioase dispozitive de spionat), denumirea de ”eter(o)fon”, dată iniţial instrumentului ale cărui antene cântă fără sa fie atinse, interacţiunea cu câmpul electromagnetic fiind şmecheria şmecheriei, sună mai, uhuuu, decât theremin sau thereminvox. De altfel, e de cătat domnul Termen, cantând la propria-i ”vechitură”

P.S.: Spune că nu ai vrea să-ţi facă Lydia Kavina un masaj… de la câţiva milimetri distanţă, aşa, evident!

Stanislaw Lem, jucându-se cu bombe nucleare

”Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lămpi, nici de focuri, fiindcă toţi munţii planetei lor erau radioactivi, iar pe lună plină puteai să numeri ace. Ziua când dogorea soarele, dormeau în subteranele munţilor şi numai noaptea ieşeau prin văile de metal. Dar crudul Architor porunci ca în cazanele în care se topeau paladiul şi platina pentru armuri să fie aruncate şi bucăţi de uraniu. Şi după ce anunţă acest lucru în toată ţara, fiecare palatinid a trebuit să vină la palatul regelui, unde i s-a luat măsură pentru o nouă armură. I s-au pus apoi noi platoşe pe umeri, mănuşi, genunchiere, coif şi toate aveau lumină proprie, deoarece îmbrăcămintea aceasta era din tablă amestecată cu uraniu. Însă mai tare decât toate le străluceau urechile. 


De atunci, palatinizii n-au mai putut să se adune la sfat. Dacă erau prea mulţi într-un grup, puteau exploda. Aşa că fură nevoiţi să umble singuratici, ocolindu-se unul pe altul de departe, ca să nu provoace reacţie în lanţ, în timp ce Architor se bucura şi le punea noi biruri pe cap.”  (Stanislaw Lem – Urechile de uraniu // Ciberiada)

Dorul de vechea piaţă

Deci, klezmer este o chestie… nu, mai bine neo-klezmer. Nu, lasă, taie… deci. Important e că totul este acolo, aha!

Orbul, ologul şi eclipsa de soare – imagini metaistorice în cetate (partea a doua)

Scrierea de mai jos, într-o formă similară, apare şi în Proiectul Arche

Prima parte aici

VI. Degradarea standardelor sau măcinarea muntelui

Felul în care schimbarea viziunii religioase a lumii, care a generat schimbarea funcţiei celor mai înalte elite, cele spirituale, a acţionat asupra înfăţişării societăţii a fost limpede redat de sociologia weberiană, care arată că ”în locul aristocraţiei spirituale a călugărilor din afară şi de deasupra lumii, calvinismul a introdus în lume o aristocraţie a sfinţilor predestinaţi de Dumnezeu din eternitate”, o elită ”despărţită de restul omenirii damnate” şi care impunea o atmosferă în care, faţă de aproape, domnea ”nu o îngăduitoare înclinaţie de a-i da ajutor, luând în considerare existenţa propriei slăbiciuni, ci ura şi dispreţul faţă de el ca duşman al lui Dumnezeu, ce poartă semnul damnării veşnice”. În acest mod, s-a născut ”o etică profesională specific burgheză”, instaurată fiind o ordine în care, noul întreprinzător nu doar că putea, fără a se mai ocupa de desfundarea sufletului păcătos, ”să-şi urmărească interesele de câştig”, dar ”era chiar recomandabil s-o facă” [8], căci a prospera material a devenit principala metodă de a aduce lăuda măreţiei lui Dumnezeu. 
 
De aceea, Constantin Noica ne avertizează că ”acţiunea burgheziei a fost de-a dreptul catastrofală. Cu primatul pe care l-a dat posesiunii şi înavuţirii, burghezia a făcut să triumfe în lume dreptul roman, singurul pare-se potrivit pentru asemenea mentalitate. Pe drept cuvânt s-au putut plânge atâţia istorici ai spiritului german că elemente ale dreptului german vechi s-au văzut înăbuşite de dreptul roman, sau de cel nou, ivit în spiritul acestuia. Dar încă mai valabilă – căci priveşte întreaga cultură europeană – este acuzaţia ce se poate aduce spiritului burghez de a fi înăbuşit, prin dreptul roman, orice urmă a ideii greceşti despre justiţie. Ideea, nespus mai adâncă, a dreptului şi statului, pe care ţi-o dau tragicii greci sau un Platon a rămas astfel o simplă piesă de muzeu, o simplă mostră culturală, în timp ce capitole întregi din <<practicul>> drept roman vin să sterilizeze culturaliceşte şi spiritualiceşte – cum am văzut-o cu atâtea exemplare de elită, chiar în România – minţile celor care trebuiau şi puteau să fie ctitorii orânduielilor sociale şi uneori chiar ai statelor moderne burgheze. Se poate fără şovăire spune că spiritul burghez, atât de angajat în ideea de drept, a ucis dreptul în realitate; l-a făcut să nu mai fie expresia justiţiei – ceea ce spune, poate, totul. În aceste condiţii, elitele pe care şi le ridica burghezia pentru judecată erau simpli funcţionari sau virtuozi avocăţeşti şi judecătoreşti, dar nu judecatori”.

Tot el sesizează în continuare foarte bine că tot ceea ce poate face învăţământul construit în spiritul burgheziei, fapt valabil deci şi pentru învăţământul de azi, este ”să pună pe lume doar economişti buni şi tehnicieni buni. Restul e rodul întâmplării sau al harului, dar nu al educaţiei burgheze”. Despre elitele religioase, cele însărcinate cu serviciul divin, lumea ieşită din mâinile preacurate ale burgheziei nu are nimic de zis. Ea, evident, ”nu vrea să ştie, să audă şi să vadă mai mult decât e la îndemâna ei, n-are asemenea elite şi le sufocă lent pe cele ce supravieţuiesc ori apar în ea”. Într-o lume care menţine un rezervor ţărănesc, care păstrează o ”talpă a ţării”, trăitoare nu descurajată în mizerie, ci încurajată în cumpătare, Noica vede, luând seamă la originea rurală formatoare a multora dintre oamenii noştri de elită, un izvor de personalitate spre care societatea ar trebui să se întoarcă frecvent spre a se adăpa cu spirit viu. Spre deosebire de această matrice ţărănească, fondul burghez nu a dat autentice generaţii de elită, deoarece ”nu poţi socoti o clasă conducătoare deosebită, una ce n-are alt titlu decât un plus de tehnicitate.” Prin caracterul ei, ţărănimea ”îngăduie, ba chiar reclamă elite adevărate, nu simpli executanţi şi tehnicieni. Burghezia şi mai târziu, proletariatul, au crezut că pot să îndeplinească singure funcţiile conducătoare, când nu se puteau lipsi cu totul de ele (serviciul divin). Ţărănimea n-are această suficienţă. Ea nu crede la fel cu celelalte două clase că poate exista societate fără clase (ideea e şi de această dată a burgheziei, înainte de a fi a proletariatului <<revoluţionar>>), ci presupune, favorizează, naşte statornic o clasă de domni, de care singură atârnă să rămână una de domni sau să se degradeze într-una de stapani” [9].

VII. Omul comerţului ca ”sub-elită”

Nu intenţionez să lansez un asalt brutal asupra celor care, în pofida noilor denumiri, rămân extensii ale celui care cândva era numit negustor, căci mă situez de partea negustorilor când sosesc atacurile orbiţilor de pizmă care cer nivelarea materială a societăţii. Rolul oamenilor comerţului în răspăndirea bunurilor materiale şi spirituale este de netăgăduit; în calitate de componentă umană, ei sunt printre cei care umanizează schimburile. Din păcate, dinspre orgoliul acestei mentalităţi economizante, transportată în sfera sacrului, provine şi suflul bolnăvicios al celor în stare să afirme echivalentul faptului că, mai important este jurământul pe aurul din Templu, faţă de jurămantul pe Templu – ”substantivizare a atributelor”, asupra căreia ţinteşte avertismentul evanghelic.

Un alt fapt a cărui evidenţă este rătăcită însă, aproape inexplicabil, anume că ”toate societăţile care s-au întemeiat pe ideea de a dura, de a se dezvolta şi de a sta drept, au manifestat instictiv întodeauna înaltul ideal al gentlemanului” adică, în special, al acelui om ”care este sincer, care este devotat şi statornic în materie de principii, omul care nu sacrifică nici o dată mai marele mai micului” este semnalat de Anthony Ludovici. Se clădise astfel un tip esenţial de om a cărui existenţă, după dispariţia sa a devenit, treptat, cu timpul, din ce în ce mai neverosimilă; din astfel de plămadă trebuia să provină însuşi monarhul, putând simula alte atitudini, dar pururea sincer cu Adevărul, cu Principiul Central care se face auzit printr-o voce curată a conştiintei. Alături de Anthony Ludovici în aceasta privinţă, afirm că este ”la fel de ridicol să aştepţi ca strugurii să crească în Islanda sau să aştepţi ca solul creat de comerţ şi de condiţiile comerciale să rodească virtuţile unui gentleman” [10]. Căci omul relaţiilor comerciale, înzestrat cu o fire cumva elitară, nu consimte să sacrifice mai marele mai micului atunci când are de comparat cantităţi între ele, dar când compară între cantitativ – înţelegându-se prin cantitativ încercarea de a epuiza Infinitul, de a sorbi acel Okeanos de potenţialitate pură şi nemărginită – şi calitativ, prin cel din urmă înţelegându-se antipodul cantitativului, distrugerea oricăror expansiuni inutile, pentru ca, o dată ajuns punct, întruchipare similară a Infinitului prin transdimensionalitate, Infinitul să se manifeste prin acest intermediu – el face, printr-o deformaţie profesională, alegerea eronată. Rezumând, omul negoţului, prin firea sa, poate face uşor sacrificii pentru aproape orice ”mai mare”; dar mult mai greu, sau deloc, poate sacrifica pentru Infinit, ”mai marele” prin excelenţă.

VIII. Omenirea călăre pe omenie

Ridicarea maselor a fost văzută de mulţi ca un semn de progres al omenirii şi într-adevăr, dacă elitele ar fi urmat aceeaşi traiectorie s-ar fi putut vorbi de un salt calitativ. Dar, în contextul în care ”omul-masă” a sugrumat elitele, pe un fond de slăbiciune al acestora, condamnându-le la caricatural când nu le rezerva extincţia, controversatul Jose Ortega y Gasset critica inspirat fenomenul ce se petrece în domeniul straturilor sociale, fenomen pe care îl numea ”proces”, în dauna denumirii de ”progres”. Să nu fie oare nici un motiv să ne îngrijorăm că ”omul-masă” [11], după ce va fi înecat orice aristocraţie autentică, va deveni un ”robot jovial’ , având în vedere ”cât de profundă ar putea să fie transformarea omului în trecerea lui de la Epoca Modernă la cea contemporană” [12], după cum prorocea temător chiar un faimos sociolog al stângii? Căci, siliţi suntem să recunoaştem, docilitatea şi zâmbetul forţat sunt calităţile principale pe care le cer profesiile unei aşa-zise noi societăţi a comunicării, din care lipseşte cuminecarea, sau altfel zis, în care comunicarea şi-a pierdut temeiul originar, rostul care a fondat-o, devenind un vehicul fără pasager, preocupat de a doborî recorduri de viteză şi de a-şi mari portbagajul, nu de a-şi îndeplini misiunea, de a se depăşi, de a elibera pasagerul, a cărui gură este astupată de air-bagul ce nu se mai dezumflă şi în locul căreia vorbeşte un motor asurzitor.

 Într-o astfel de societate a flecărelii este divinizată mult trâmbiţata apropiere dintre oameni, similară cu cea dintre sardele, până la dispariţia realei lor unicităţi, a elementului de elită, însă această dispariţie apare deghizată îndărătul unui (aşa-zis) individualism asumat prin mutualitate, care vorbeşte despre interdicţia de a-i interzice celuilalt să fie precum este. Ce rost ar mai avea să i se interzică celuilalt ceva, după ce l-am făcut precum noi într-un singur aspect, dar în cel mai esenţial – l-am rupt de aspiraţia spre Absolut? I-am spus deja, să nu mai caute căci nu va găsi niciodată, fiindcă până acum, căutând doar în afara sa nu s-a simţit nicicând aproape, în loc să îi spunem să caute mai intens în interior. Se tinde astfel către un individualism cu nespuse, dar deduse pretenţii absolute la nivel de omenire, care îşi rupe punţile ce o leagă de întreg şi se mai tinde, deasemenea, către o inerentă dizolvare în omenire a celor care o compun, în loc să se tindă spre o unicitate a fiecărui om, care să fie, chiar şi la nivel de omenire, o distrugere a mândriei individualiste provocatoare de căderi din Cer, o deplină osmoză cu întregul, cu Infinitul ce este realmente infinit (şi ca atare, reamintesc, trebuie gândit că fiind şi Paradoxal), pentru a se naşte un salt calitativ. Să fie o societate a misterelor, mici şi mari, prezente pretutindeni şi aprobate unanim, o posibilă cură miraculoasă pentru actuala societate a zvonurilor, înţelegând prin zvon comunicarea ce nu este cuminecare, transmiterea deposedată de sensul anagogic, falsa tradiţie (traditio = predare, transmitere), cadoul care constă în ambalaj? Anevoios de spus dacă da, în orice caz, o astfel de cură ar necesita ori o enormă saţietate de tot ce poate fi numit ”vorbăraie”, ori o severă autodisciplină, sau mai probabil, câte ceva din ambele.

Cum sugeram, nu doar cei conduşi sunt acum constrânşi la comportamentul robotului, pe cât poate el, jovial: felul în care sunt conduşi a devenit la fel de mecanic. Stăpânii actuali sunt sclavii propriilor fantasme, tocmai fiindcă refuză să le accepte originea profundă. ”Statul-magician” este preponderent în mâna acelor ”vulgari prestidigitatori”, de absenţa cărora Ioan P. Culianu condiţiona o deosebire substanţială faţă de ”Statul-poliţist” [13]. Vorbesc aici şi despre o atitudine desprinsă din snobism, împletire de aroganţă şi slăbiciune, ce a ajuns să dea sensul cuvântului ”elitism” în aceste zile. Orice viitoare aristocraţie care vrea să construiască în jurul ei o lume durabilă, trainică asemeni imperiilor milenare, ba chiar cu plusuri faţă de acestea, trebuie să conştientizeze că acele (pseudo-)elite care asimilează un astfel de ”elitism”, oricât s-ar strădui să îl cosmetizeze, au zilele numărate. Am putea spune că un astfel de elitism include latura cea mai înşelătoare a unei culturi de masă, sau mai nimerit, o interpretare de masă a culturii aristocrate.

Prin cultură de masă se denumeşte în mod normal doar vârful aisbergului, acea subcultură evidentă, când de fapt, întreg umanismul nihilist poate fi numit uşor drept cultură de masă, în sensul de cultură pentru masificare. Treptat, elita şi-a abandonat calitatea sa de custode, uitând cu ce responsabilitate este înzestrată şi şi-a pierdut gândul bun în aparente fapte bune, când nu s-a rătăcit într-un mefistofelic bine deghizat. Cultura de masă este cea care dă maselor iluzia că au cultură şi în acelaşi timp atrage elitele spre o falsă cultură, oricât ar încerca să se ţină, sau să dea impresia ca se ţin, la o distanţă suficientă de ea. Azi, reprezentanţii poziţiilor influente, de elită, se tem (s-ar putea spune, nu foarte optimist: cu mici excepţii) a-şi mai arăta vădit vreo înclinaţie rafinat-nobilă, care ”supără” – astfel de ”capricii” nu mai sunt considerate pilde binevoitoare, ci mostre de sfidare la adresa ”opiniei publice”.

IX. Un loc pentru tehnologie între polii sociali

Relaţia elitelor şi a maselor cu tehnologia este fără îndoială un subiect extrem de complex. Foarte pe scurt însă, voi prezenta o perspectivă asupra acestui raport, în prelungirea modului de până acum de prezentare a relaţiei elite-masă. Discrepanţa tehnică dintre elite şi masă nu trebuie niciodată să elimine acel dezavantaj pe care cei care guvernează, fiind mai puţini, îl au faţă de cei pe care îi guvernează, mult mai numeroşi, căci în acest dezavantaj al elitelor stă posibilitatea ca ele să fie judecate şi înlocuite cu altele mai potrivite – prin tehnologie, ”ologul” încearcă să îşi monteze alte picioare, dar orice fel de picioare şi-ar confecţiona el, acestea nu pot fi mai nimerite pentru el decât cele ale uriaşului care a fost creat pentru a-l purta. Doar dacă orbul ar înceta primul să mai existe, principiul pasiv retrăngându-şi partea din influenţa asupra omului, iar acesta din urmă ar deveni în totalitatea sa oglindă a principiului activ, ar fi nevoie ca el să se preocupe să îşi găsească un alt ”suport”, de altă natură, care să preia sarcina masei. Un astfel de caz este însă pur fantezist, deoarece observaţia ne arată că încercările de a ”purifica” o zonă a unui întreg de o anumită latură, fac ca latura respectivă să apară în altă zonă a aceluiaşi întreg, a aceluiaşi organism/sistem. Majoritatea tehnologiei, cu câteva excepţii constând în acele mijloace necesare cu adevărat omenirii în întregul ei, dar pe care masa, într-un anume stadiu, ar putea fi mai tentată decât conducătorii ei să le folosească nepotrivit, nu trebuie să fie doar proprietatea elitelor. În fapt, avansul tehnologic nu trebuie să fie un scop în sine; numeroase piste actuale ale tehnologiei ar trebui abandonate, cel puţin pentru o vreme, de către o elită lucidă.

Dacă pentru principiul activ pur folosim metafora indiană a ologului, nu înseamnă că hierocratul în persoană (vorbim mai ales de cel din cetate), este desemnat să îşi lase fizicul să se atrofieze. Infirmitatea ologului ca principiu general aplicat la ierarhizarea societăţii, ar trebui să rezide doar în numărul mic al celor incluşi în elită şi în incapacitea elitelor de a metamorfoza relaţia cu masa dintr-una firească ce tinde spre simbioză într-una nefirească ce tinde spre parazitism. Se apropie tot mai mult timpul în care va fi neapărată nevoie ca balanţa vârfurilor ştiinţifice să încline spre meditaţia filosofică (ajutată inclusiv de calcule şi simulări computerizate) şi nu spre un empirism cu posibile viitoare consecinţe nefaste, subordonat unui oarecare primat cantitativist, precum cel economic.

Saltul tehnologic ar trebui să devină, sub conducerea unei elite autentice, nimic mai mult decât un mijloc pentru a menţine o legătură cu Inefabilul. Pericolul ca ologul, văzându-se din nou la înălţime, să profite de orb este unul ce nu trebuie să preocupe doar mulţimea. Ologul însuşi are datoria sfântă a veghei neîncetate. Mai simplu spus, are obligaţia de a-şi aminti constant care este cu adevărat interesul său: nu plăcerea de a sta în spinarea marelui nevăzător, ci trecerea prin diferite puncte ale izbăvirii. Unul nu poate fi fericit prea multă vreme fără celălalt. Alternativa? Perechea firească orb-olog se preschimbă pe parcurs, din cauza deraierii de la libertatea condiţionată de acea iubire în care, în prealabil, a sublimat cunoaşterea, în imaginea sa din oglindă: eclipsa, întunericul ivit nelalocul lui (ce are totuşi rol pedagogic de avertisment-pedeapsă, de trezire, înscriindu-se în acel omniprezent ”tipar” al lumii: excepţia care confirmă regula – sau, în limbaj stănescian, colţul sfărâmat al cubului care îl face pe acesta să fie un cub într-adevăr perfect). Menirea celor doi siamezi nu este doar de a fi alipiţi, este şi de a se bucura împreună. Ceea ce implică a se putea bucura de acelaşi lucru, chiar dacă maniera de a fi încântaţi variază gradual de la extrema situată către tipul de elită la cea situată la polul opus al tipului masei.

X. Conceperea unei hierocraţii sub semnul autenticităţii

În condiţiile în care, majoritatea cere ideologii, maximul compromis pe care are dreptul să îl facă transcedentalul este ideologicul fundamentat în ontologic, sistematica trimitere la Fiinţă, refuzul bestialităţii deicide. O noua clasă superioară, capabilă de a exala armonia, are nevoie de niveluri intermediare – pe care tot ea trebuie să le genereze treptat – pentru a se forma şi de viziunea limpede a intuirii unei stări de armonie, viziune intolerantă faţă de propriile abateri şi totodată de înţelegere răbdătoare faţă de abaterile din jurul ei, deci total opusă, la o examinare atentă, faţă de desenele realizate cu cărbunele apăsat al unei utopii – ce este tolerantă, în primul rând, faţă de răstălmăcirea principiilor sale, dar mereu intolerantă cu cei care diferă – fie şi nu prea mult – faţă de forma ei la un anumit moment de timp. Observaţie: lumina nu are ca proprietate inerentă un contur ferm. În plus, nimeni nu îşi luminează casa cu raze laser. Deasemenea, în timp ce o utopie îşi propune să vină cu o soluţie permanentă, motiv pentru care ea trebuie să fie, teoretic, impersonală (statul sau piaţa, restul fiind ”fascisme”), o minte limpede nu uită că orice societate se prăbuşeşte când stofa umană scade în calitate, însăşi voinţa elitei autosubminându-se: în aceste situaţii, elitele par a cere venirea loviturii de graţie, spre purificare şi renaştere (interval în care câteva oligarhii repetă scenariul, din ce în ce mai jalnic, ajungându-se astfel la paretianul cimitir de aristocraţii). 
 
Se poate observa, după o zgândărire atentă a celor care reprezintă sau perpetuează cursul sistemului actual, că o aristocraţie reinventată este unul dintre lucrurile de care se tem cel mai mult. După ce au demolat majoritatea bastioanelor lumii vechi, societăţile utopiste, prin reprezentanţii lor de seamă, se întorc împotriva elitelor. Acestea, efectiv, nu există, dar beneficiază de o ”critica preventivă”, fiind asimilate… fascismului, acest unic monstru al sărăcitei mitologii moderne, amnezică total faţă de orice mythos rafinat care în ale sale semidivinităţi malefice portretiza elementul titanic în tentativa sa de uzurpare a legitimităţii cu sediul în Cer. Actualul pantheon, cu ai săi zei listaţi la bursă, nu poate trăi în pace cu aristocratul care se mişcă în această lume trăgându-şi seva direct din Principiul ei, mai nuanţat spus, cu hierocratul. De aceea, nu îndărătnicia masei este rivalul de moarte al acestor ”cocoţaţi”, ei ştiu că orice afacere cu masa poate fi doar o chestiune de timp. Masa îi îngrijorează doar ca teren pe care cresc spontan, sau cultivate, mine. De aici şi înverşunatul atac al melanjului social-liberal, actualmente predominant la nivel global, la adresa oricărei elite verticale, căreia, oricât de renovatoare ar fi, i se aruncă pe post de urare de bun-venit, clasicele acuze de obscurantism sau de cripto-nazism. Poate că nu vor mai fi crezute de ”juriu”. Dar de către acuzaţi? Pierderea identităţii este unul dintre marile pericole ce planează asupra aristocratului de ”mâine”. Spun mâine, dar trebuie să recunosc că mă gândesc la decenii, chiar la generaţii.

Hierocratul, beneficiind de ochiul său, trebuie să fie şi un ”descoperitor de talente”, un căutător printre anonimi. La urma urmei, omul de elită prin excelenţă, suveranul, înscăunat sau nu, are datoria de a scoate celelalte elemente de elită din masă, precum Adam a dat nume animalelor, adică le-a scos din amorf. De aceea, nici pentru el, masa nu este un duşman, efectiv, deşi trebuie să îi ţină piept; inamicul său propriu-zis sunt pseudo-elitele, elementul masei infiltrat în poziţia aristocraţiei – chiorul ajuns împărat în ţara orbilor. La vârful de azi există un amestec cu o tendinţă observabilă de a se dilata descendent, spre originea sa, mergând spre crearea unei ”elite lărgite”, considerată astfel de cele mai multe ori doar pe baza numărului de absolvenţi ai şcolilor-tentacule ale establishmentului, iar în cele din urmă, probabil, a unei ”cetăţi de piraţi” – indivizi ”chiori” şi ”schiopi”, capabili de a se amăgi că în ei ar cuprinde… toate calităţile necesare. În fapt, o lume de ”piraţi” este condamnată să rătăcească şchiopătând, cunoscând şi având ”câte puţin din toate” şi nimic suficient. O comunitate de ”clone”, născută din teama excesivă că o ierarhizare nu doar schematică, pe hârtie, a societăţii, ci una firească, pe baza lăuntrurilor, va face ca toţi ”atomii” să nu mai fie extrem de uşor de înlocuit, pentru că unii sunt prea complecşi. Orizontul acestei lumi este mai apropiat de ordine, de acea stabilitate rigidă a cărei lipsă o resimt, poate, cel mai mult cei ce sunt retrograzi după ureche, decât de diversitatea pluridimensională, de polifonie. Mândria stearpă a unei astfel de societăţi va fi mereu noul picior de lemn şi cel mai recent ochi de sticlă.

Am vorbit despre etape şi chiar despre generaţii, deci despre o educare proprie, dar şi a altora, pe parcursul unor faze de transformare, în vederea distilării lumii. Vor semăna unele dintre stadiile intermediare necesare societăţii posesoare de elite reale, cu o societate care investeşte în posibile demne elite, dinainte ca acestea să fie complet create, după cum C. Noica imagina ale sale carnete menite a le procura deplină libertate financiară celor care, prin comportamentul lor, oferă mult şi promit şi mai mult, carnete care ”ar urmă să fie acodate pe viaţă tinerilor între 30 şi 40 de ani, care vor fi dovedit nu numai merite creatoare în câte o specialitate de cultură teoretică ori practică, dar care, alături de rectitudinea morală, vor fi manifestat înţelegere pentru problemele comunităţii lor”? Sună cam riscant şi desigur, într-o societate de tipul celei actuale, avem motive să bănuim că standardele cerute ar impune ca râvnitele carnete imaginate de filosoful născut la Vităneşti şi consacrat la Păltiniş, să rămână nedistribuite. Dar, o astfel de soluţie poate fi totuşi un stadiu intermediar mai aproape de noi, decât de punctul de armonie de durată ceva mai mare spre care sperăm să se îndrepte lumea. O societate bazată pe lipsa grijilor materiale pentru câteva sute de vârfuri – poate mii, într-o fază mai avansată – cărora, pentru intrarea în cerc şi pentru menţinerea în el, li se pretind, cu răbdare, realizări profesionale de excepţie, dar şi un comportament responsabil, exemplar, nu este, totuşi, un ideal, ci, mai nimerit spus, un mijloc, căci ceea ce ar putea fi cel mai util este ”sensul educativ al lucrurilor”, ce ar putea face ca ”o întreagă societate să capete o altă orientare, către practicarea altui tip de valori” [14]. Deci, un cadru social creativ, similar oarecum cu o instituţie de învăţământ, avându-şi numeroşii ei pretendenţi la secţiunea ”locuri fără taxă”, în care se ajunge, însă, foarte greu; dificultate ce, bineînţeles, nu este valabilă şi în privinţa eliminării.

Un alt stadiu intermediar ce ne-ar putea fi mai apropiat este cel spre care par a se îndrepta gândurile lui Marshall McLuhan privitoare la o ”comunitate conservatoare postmodernă”, la un ”conservatorism tribalist edificat tehnologic”, ce are putinţa de a ”transcede vechile valori individualiste ale epocii tiparului”, în fond, decelând că ”orice proces văzut la mare viteză este un mit”, adică fiind înzestrat cu acel simţ al simultaneităţii existenţelor, ce îl transportă până la concluzia că ”mitul creştin nu este ficţiune, ci ceva mai mult decât realitate obişnuită” [15].

 [8] Max Weber – ”Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Ed. Humanitas, 2007

 [9] Constantin Noica – ”Destinul ţărănimii” în ”Manuscrisele de la Campulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie”, Ed. Humanitas, 1997

[10] Anthony Ludovici – ”A defence of aristocracy: A text book for Torries”, Constable & Company Ltd., 1933

[11] Jose Ortega y Gasset – ”Revolta maselor”, Ed. Humanitas, 1994

[12] Charles Wright Mills – ”Imaginaţia sociologică”, Ed. Politică, 1975

[13] Ioan P. Culianu – ”Eros şi magie în Renaştere. 1484”, Ed. Polirom, 2003

[14] Constantin Noica – ”Manuscrisele de la Câmpulung. Reflecţii despre ţărănime şi burghezie”, Ed. Humanitas, 1997

[15] Grant Havers – ”The right-wing postmodernism of Marshall McLuhan” în ”Media, Culture & Society”, Iulie 2003