Skip to content

Fără titlu

August 2, 2011

”Împăratul Mării de Sud este Shu. Împăratul Mării de Nord este Hu. Împăratul Centrului este Hundun. Adesea, Shu şi Hu se întâlneau pe meleagurile lui Hundun, care-i omenea cum se cuvine. Shu şi Hu au plănuit să-l răsplătească pe Hundun pentru bunătatea lui. Ei îşi spuseră: <<Toţi oamenii au şapte orificii ca să poată vedea, auzi, mânca, respira, numai el nu le are. Să încercăm să i le sfredelim!>> Prin urmare, în fiecare zi îi sfredeliră câte un orificiu, dar în a şaptea zi, Hundun muri.” (Zhuang Zi – Călătorie liberă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 106-107)

Aşezând acest pasaj vis-a-vis de cosmogonia Vechiului Testament, obţinem, în mare, o similitudine inversă – precum cea rezultată din aşezarea unei coli de scris în faţa unei oglinzi în care putem citi literele invers – referitoare la pătrunderea în fiinţă a acestei lumi. A lua fiinţă, expresie a limbii române care dă veste despre necesitatea de a împrumuta de undeva realitatea pentru a o putea (de bine, de rău…) vehicula, ar putea să ne ajute, la o privire preschimbată, să proiectăm înţelesuri mai adânci, mai rotunde, asupra dilemei în care ne aruncă cele două geneze oarecum opuse. În versiunea iudaică, la capătul celor şapte zile, cosmosul se naşte în plenitudinea sa. Căci, la capătul celor şase zile el nu este încă definitivat: până ce Domnul nu se odihneşte, universul nu este miluit şi el cu ziua de repaos, zi după care se orientează întreaga activitate, practic, nu este binecuvântat şi nu este încă înzestrat cu libertate; căci numai robii nu au o zi de odihnă, iar Domnul odihnindu-se şi rostuind lumii ziua de tihnă, îşi afirmă libertatea şi o dă şi cosmosului – sau, am putea chiar spune, urmărind firul logic al unei Ariadne speculative, Se dă pe Sine, ca libertate, cosmosului. Două perspective sunt, pentru început, suficiente pentru a ne stimula creativitatea astfel încât să luăm la ţintă Evenimentul. Din diferite poziţii disponibile, nu neapărat oferite pe tava hârtiei scrise, utilizând alternativ-spre-simultan orice ”formă de relief” care oferă o poziţie avantajoasă, spre a încerca să desluşim afirmaţii implicite, dar nu ilicite, ale sumarului fragment de bază, mai sus citat. Dar, înainte să tragem, să reglăm luneta.

Hundun înfăţişează – dacă ne este permis să spunem astfel despre o fiinţă mitologică fără faţă – Haosul incipient, în care totul este indistinct. O stare nu prea plăcută am spune noi – şi se pare că nu am fi singurii. Dar indistinctul în gândirea taoistă (şi nu numai) ne apare deseori că fiind conotat pozitiv, situat superior dincolo de logica umană. Ceea ce este ”confuz” este ceea ce reţine în el totul, o implozie totală şi autosuficientă, căreia nu-i ”scapă” nimic. Astfel, putem identifica orificiile ca locuri prin care Primordialul are ”scăpari” de substanţă, ceea ce crează substanţialitatea. Cum Dao care este numit nu este Dao, Hundun căruia îi scapă substanţă, Hundun ”oferind” substanţialitate, nu mai este Hundun: în acest sens, ca atare, credem că se poate elibera certificatul de deces al lui Hundun. Moare Hundun ca Hundun; dar, am putea spune, apare Hundun ca altceva – ceea ce, bineînţeles, nu mai este Hundun ca atare. Ţinând cont şi de paralela cu geneza iudaică, putem elibera, deci, încă un certificat, cel de naştere al lumii, dar, pare-se, nicicum un certificat propriu-zis de renaştere a lui Hundun…

Se iveşte o problemă spinoasă în acest dublu mit de deces-naştere. Avem de-a face cu şapte zile mitice, existente înainte ca lumea să fie definitivată, un timp existent înaintea temporalităţii ca atare, cel puţin în felul în care percepem si suportăm noi, în mod normal, flow-ul numit timp, vreme. Burton Watson în ”The Complete Works of Chuang-Tzu’‘  (Columbia University Press, 1968, p. 97) traduce Shu prin ”Brief” şi Hu prin ”Sudden”. Norman J. Girardot în ”Myth and Meaning în Early Taoism: The Theme of Chaos (Hun-Tun)” (University of California Press, 1983, p. 89) citează pe Marcel Granet, conform căruia Shu şi Hu au un sens comun de ”quickness”, chiar ”suddenness”. De vreme ce unul este Împăratul Mării de Sud şi celălalt Împăratul Mării de Nord, Shu şi Hu nu pot fi sinonimi decât într-o singură privinţă: cea a acţiunii pe care o desfăşoară. Acţiunea nu se rezumă însă numai la efect, ci ea constă şi în modalitate. Cele şapte zile par a fiinţa aici în proximatatea unei simultaneităţi supratemporale (Hundun existând clar în afara timpului, în nicicând-oriunde; el poate părea a coborî prima dată din sfera absolută a acestei neparticipări atunci când se însoţeşte cu Shu şi Hu, aceşti vecini localizaţi precis, dar apăruţi parcă de… niciunde), ori chiar în interiorul ei cel plin de întreţeseri, imposibil de redat aşa cum este în întreaga lui complexitate, având în vedere sensurile comune referitoare la viteză ca posibil simbol pentru instantaneitate, pe care le au Shu şi Hu. Şi într-adevăr, prietenii lui Hundun sunt foarte zoriţi să îi facă un bine acestuia, fiindu-i recunoscători pentru ospeţia oferită.

Nota de subsol de la ediţia în limba romană din care este reprodus fragmentul principal oferă ca sensuri pentru Shu – Existentul şi pentru Hu – Non-Existentul. Dacă socotim ca, în spiritul practic al gândirii chineze, această poveste nu porneşte de la chestiuni abstracte, ci, mai ales (nu mai degrabă!), de la lucruri cu o concreteţe mai specială – izbitor de insesizabilă (sau insesizabil de izbitoare!?) am spune, paradoxal – putem trage de aici concluzia că timpul şi crearea dualităţii în cursul gândirii (Fiinţă sau Nefiinţă, Da sau Nu) iau naştere dintr-o precipitare, din viteză. Însăşi velocitatea este cea care furnizează ”combustibil” timpului ca fapt tulburător, ca substanţialitate neliniştitoare. Dacă Hundun este Shu-Hu (Existent-Non-Existent) atunci el este, în mod necesar logic, etern. De murit, el moare în vijelia gândirii (după cum Dao se estompează în numire), cea care face distincţii, care impune ordine, pierzând armonia – pierderea armoniei prin impunerea ordinii este chiar ceea ce reproşează taoismul, constant, confucianismului. Moartea lui Hundun răstoarnă total perspectiva către punctul nostru de vedere: moartea sa este dispariţia lui din punctul de vedere mundan, bazat pe distincţii. Dar, de vreme ce noi suntem în lume şi putem transgresa dualitatea – sau, măcar, îi putem sesiza mecanismul limitat, îl identificăm pe Hundun (în mod firesc – având în vedere calitatea sa de Fiinţă-Nefiinţă, de Centru, poziţie privilegiată aparţinând de jure de ceea ce este infinit, deci etern; privitor la simbolistica Centrului – şi a unui Centru al lumii – este poate cel mai ilustrativ şi mai la îndemână să ne amintim de metafora preluată de Nicolaus Cusanus dintr-un manuscris pseudo-hermetic, privitoare la Dumnezeu ca fiind descriptibil prin sintagma ”sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi”, aşadar, ca o sfera al cărei centru este pretutindeni, iar a cărei circumferinţă este nicăieri) ca fiind încă ‘’rezident’’ în lume. Şi simultan, cuprinzând-o. Fiind infinit şi etern, Primordialul nu poate muri, el poate fi doar ‘’îngropat de viu’’.

De remarcat sintagma existentă şi în arsenalul limbii limbii române, ”haos primordial”, care, poate, trebuie valorificată mai mult în sens de Haos de Prim Ordin, decât de Haos iniţial, de Haos localizat undeva precis înapoi pe axa timpului; aceasta fiindcă textul chinez, precum mai toate cosmogoniile de acest gen, ”transpira” alegoricul prin toţi porii, iar ceea ce este cu adevărat etern trebuie să fie aşezat efectiv şi în afara timpului, deci ”întalnibil” indiferent că epuizăm timpul mergând pe axa sa înapoi sau înainte, ori, efectiv şi cel mai simplu, sărind de pe ea, oriunde. Pierdut de către lume este Hundun prin preluarea de substanţă dătătoare de subtanţialitate, preluare pe care lumea (termen pe care urmează să îl ‘’precizăm’’ mai jos) o efectuează drenând din conţinutul, de altfel inepuizabil (iar dacă este inepuizabil – ca orice indistinct care permite tot soiul de distincţii – atunci, prin prisma acestui mit, o consecinţă riguroasă ce se distinge din acest fapt ar  fi eternitatea lumii care trage nesfârşită substanţă, la nesfârşit, din Hundun, ce apare nu drept cauza primă, în sensul temporal de cauză-efect, cât Sursa lumii), al acestui personaj-Ha(i)os, situat în Centrul omniprezent al lumii, centru care nu poate fi atins, dar care se atinge singur.

Intangibilitatea centrului, ceea ce se mai cheamă şi moartea lui Hundun, din perspectiva fiinţelor,  este dedusă din chiar imperfecţiunea modalităţilor organelor lor de simţ, sugerate aici prin orificiile însărcinate cu principalele simţuri: văzul, auzul, gustul, mirosul, organe de simţ care se evidenţiază drept cauza ”morţii” lui Hundun, fiind ceea ce este ”pătat” de gestul ucigaş. Diferite doctrine care vizează regăsirea au elaborate metode prea variate, mai direct spus, tehnici pentru cazurile diverse, unele uzând preponderent de forţă (încercarea unei rupturi mai brutale de simţuri, cel puţin în varianta lor normală, abstractivă, de operare), iar altele mai mult de ‘fineţe’’ (mergând pe explorarea auto-exhaustivă a unei porţiuni ‘’microcosmice’’ din lumea simţurilor). Riscurile încercării nereuşite sunt mai mari decât nereuşita propriu-zisă – doar un exemplu: idolatria faţă de un concept (fie el extrem de complex) solidificat care produce, în sfârşit,  comoditate psihică poate naşte felurite tipuri de fanatism metafizic, – nu decise, ci mai mult sau mai puţin, încrâncenate – capabile chiar să nu-şi vadă eroarea din cauza ‘’jumătăţii de drum’’ deja străbătute.

Dacă în scurta povestire chineză ne întâlnim cu viziunea unui asasinat metodic, deşi cu bune intenţii, desăvârşit în şapte zile – ori, poate mai adecvat contextual, în şapte trepte – în cosmogonii indo-europene, precum cea a vechilor germanici, nimerim peste o relatare similară (mai apropiată, din punctul de vedere al elementului ”ucidere” şi nu, pur şi simplu, moarte, chiar decât un alt mit chinez, cel despre fiinţa primordială Pan Ku) în care, însă, naşterea lumii este asimilată unei ucideri sacrificiale a făpturii primordiale, ceea ce acordă, neîndoielnic, un ‘’plus’’de sacralitate lumii – în calitate de vehicul-simbol al Absolutului, de amintire-despre-Principiu. Astfel, după cum narează, într-un text la îndemână,  pe scurt dar suficient, Mircea Eliade (”Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase”, vol. 2, Ed. Univers, Chişinău, 1992, p.153 şi urm.), pentru vechile triburi germanice, la mijlocul universului, ca urmare a întâlnirii dintre focul din Muspelheim (ţara situată la miazăzi) şi gheaţă din Niflheim (ţara situată la miazănoapte) a apărut o fiinţă antropomorfă numită Ymir. Din gheaţa care se topea a apărut şi o vacă, Audhumbla, cu laptele căreia se hrăneşte Ymir, dar vaca va continua să lingă o parte din gheaţă, care rămăsese încă netopită şi căreia îi dă forma unui om, Buri, care va avea (din împreunarea cu fiica unui gigant) trei fii: Odhin, Vili şi Ve – care se hotărăsc să-l ucidă pe Ymir şi astfel, ei îl jertfesc tăindu-l în bucăţi şi făurind din carnea lui pământul, din oasele lui stâncile, din sângele lui marea, din părul său norii, din craniul lui cerul. La o primă vedere remarcăm că istorisirea germanică, a cărei principală sursă este Völuspá primul poem din Edda în versuri, conţine mult mai multe detalii decât povestirea de la care am plecat şi pare să complice un pic inutil situaţia.

Totuşi, aş spune că nu este vorba decât de nişte nuanţări operate într-un mod deloc lipsit de coerenţă, principală fiind deosebirea între Ginnungagap, abisul primordial (existent, după cum ni se spune, la început, pe când nu există nici pământul, nici cerul, abis în a cărui parte sudică se află Muspelheim, având în partea nordică Niflheim-ul) şi Ymir, fiinţă antropomorfă rezultată din întâlnirea în centru a celor două extreme, focul şi gheaţa. Şi este justificată o astfel de deosebire, căci, Hundun, ca atare, nu este antropomorf, ba chiar, am spune că ceea ce ni s-ar comunica aici este că el se pierde ca Hundun cu fiecare treaptă de antropomorfizare, ‘’murind’’ în momentul în care este antropomorfizat total…  Cealaltă mare deosebire între mitul chinez şi cel germanic constă în agenţii uciderii şi a felului în care este percepută uciderea. În versiunea germanică, agenţii nu mai sunt în număr de doi (cifră a conflictului, a polemos-ului), ci, deşi ei îşi au indirect originea într-o dualitate foc-gheaţă, sunt în număr de trei (cifră a ”reconcilierii” printr-un termen median), ca urmare, acţiunea lor are şi o conotaţie pozitivă – se face, în primul rând, o distincţie între dualitatea care formează condiţia de existenţă a universului şi transfigurarea universului ca purtător de sens sacru (ca simbol-vehicul) prin sacrificiul ritualic inaugural. Lumea este investită cu sacralitate deoarece este investită cu armonie, cei trei fraţi impregnând lumea cu ritm prin alternanţe complementare de tip zi-noapte (să ne aducem aminte aici de Existent-Non-Existent ca sintagmă aparent lipsită de sens: desigur că Hundun nu este existent şi non-existent, în sensul în care acestea sunt tot concepte, născute din natura duală a gândirii şi a limbajului, ci ceea ce se transmite este faptul că el se află într-o stare situată dincolo de conceptele umane care îşi găsesc mereu opus, cum sunt existenţa şi non-existenţa, ziua şi noaptea, etc.) şi succesiunea anotimpurilor, ceea ce nu înseamnă doar impunerea unei ordini, de vreme ce nu este vorba de o ordine strictă, cu durate neschimbabile, ci înseamnă şi armonie, întrepătrundere a contrariilor, care trimite la o anume unitate, sau mai potrivit spus, infinitate primordială.

De altfel, ordinea strictă, conformistă, este puternic condamnată de versiunea chineză, în care Shu şi Hu vor să-i facă lui Hundun şapte orificii, practic, să-i modeleze un chip, fiindcă aşa are… toată lumea – care lume?, ne-am putea întreba, dacă am ţine la perspectiva potrivit căreia naraţiunea se petrece într-un început în care nu există lumea; dar, fiindcă nu trebuie să ţinem neapărat, putem afirma că este vorba de o lume dintotdeauna existentă, care – de când lumea – tot îi face lui Hundun un chip pe care îl consideră ca fiind nu doar un palid simbol ce ne poate înmâna lui Hundun, ci chiar Hundun – eventual, un Hundun mai autentic, mai real (dar, ce poate fi mai real decât Hundun?), având în vedere că gestul este perceput de cei doi recunoscători ucigaşi ca o facere de bine. Întrebarea-cheie rămâne: (din punctul de vedere al cui) moare Hundun? Şi ca răspuns, Hundun îşi da un sfârşit cât se poate de obştesc, unul nu mai mult decât obştesc.

Anunțuri

From → Străfulgerări

One Comment
  1. Felicitari pentru site. Ati castigat un cititor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: