Skip to content

Înţelepciunea perenă şi ecologia

Ianuarie 19, 2010

 

1. De ce (re)sacralizarea ecologiei?

 
De când se înteţesc protestele ecologiste, un tablou destul de jalnic al demonstranţilor şi o simfonie cu defecţiuni, intră în scenă. Chiar cei şi ce ies în faţă, sunt portrete – nu rar cu o conformaţie marxistă – ale unei mândrii de a lupta pentru o cauză nobilă, la a cărei altitudine nu pot ascensiona. Adormirea cvasitotală în care stau adepţii dreptei politice, când vine vorba de protecţia mediului, nu este mai puţin blamabilă, iar toropeala exasperantă se datorează uneia din marile probleme ale dreptei: dislocarea de Sacru. Originea protejării naturii stă în recunoaşterea ei ca poartă spre Sacru; cruţarea naturii, fie cu scopul de a apăra indirect omul, fie pentru a apăra un tezaur independent de omenire, fiind un element de căpătâi al oricărui mesaj religios tradiţional. Situaţia actuală este rezumată, fără uzul lupelor postmodernismului, în ”Religia şi ordinea naturii” (”Religion and the order of nature”), scriere aparţinând lui Seyyed Hossein Nasr: ”Pământul sângerează din răni pricinuite de o omenire ce nu mai este în armonie cu Cerul şi prin urmare, este în ceartă permanentă cu mediul terestru.” Deşi, într-o lume secularizată precum cea actuală, religiile suferă puternic de infiltrări, atât ale ideologiilor numite corect-politice, cât şi ale celor materialist-economice, ele rămân, graţie solului lor metafizic, acel actor cu o posibilă eficienţă reală în lupta pentru aducerea unei armonii în căminul nostru strămoşesc.

Dacă am împărţi ecologiştii frecvenţi în două categorii, ambele bine delimitate ca tipuri, marcând două atitudini de extremă chiar, dar împăcându-se foarte bine – ceea ce arată că ura inconştientă pentru inamicul lor comun, adică echilibrul, dupa cum se va vedea, ci nu lacomul capitalism, este motorul principal – am avea o frescă interesantă: de o parte, ecologiştii ce nu acordă naturii o sacralitate mai mare decât exploatatorii ei, căci nici pentru ei nu există Sacru, iar de cealaltă, cei pentru care omul este un virus meschin, pată pe sacralitatea mediului, natura având un sens mai bogat în lipsa lui, ori în cazul în care acesta ar finaliza un marş al sexului spre animalitate. Deci, lipseşte o a treia categorie distinctă. Trebuie înţeles însă, protejarea mediului natural este un scop ce are nevoie de o colaborare între adepţii tuturor religiilor experimentate şi cu fundamente tradiţionale, atemporale. Există voci diverse, insuficient cunoscătoare ale creştinismului, ce blamează această religie pentru o presupusă vină privind tendinţa omului de a epuiza natura, vină ce s-ar trage din faptul că vede restul naturii ca fiind incomparabilă cu omul. Tocmai, această viziune a omului drept cheia de boltă a naturii, conferă creştinismului, împreună cu mesajul său contra iubirii de acumulare a comorilor lumeşti, o realistă dimensiune ecologistă, axată pe înţelepciunea de a proteja natura spre propria protecţie. De când a căzut din Paradis şi şi-a pierdut starea pură total supramaterială, omul nu mai este, conform creştinismului, un patron al făpturilor. În relaţiile cu ele, lipsit de acum de incapacitatea de a greşi, el trebuie să renunţe la concepţia că este stapân şi să opteze pentru prudenţă, acceptând ca necesare ridicării sale spirituale, nenumăratele obstacole pe care natura i le aşează înainte.

 
2. Despre rezultatele unei îmbinări sinistre

 
Două vârfuri de lance ale desacralizării, cu impact distructiv asupra mediului sunt lăcomia şi sentimentalismul. Prin sentimentalism, doresc a se înţelege acea atitudine care, sub imperiul emoţiilor, aflată în faţa unor consecinţe vizibile pe loc sub forma unor motive de bucurie, cataloghează acţiunea-cauză ca bună, fără a examina consecinţele mai puţin vizibile sau pe termen lung, ce de multe ori ar trebui să ne pună pe gânduri. Această exaltare facilă este periculos de prezentă azi, cu atât mai periculos cu cât se suprapune adevăratei iubiri, cea care înglobează înţelepciunea. Găsim sentimentalismul acesta în ceea ce se numeşte discriminare pozitivă, tot atât de lesne pe cât îl gasim în răsfăţarea copiilor, datorită căreia avem o bogată ”recoltă” de adulţi superficiali. Deasemenea, vedem că sentimentalismul îşi are rădăcina în mândria de a fi recunoscut ca binefăcător, cu orice preţ, în orice ipostază. Vedem indivizi ce cred că salvarea va veni prin (pseudo)ştiinţă; cei ce nu realizează inabilitatea acesteia de a oferi soluţii umane, nu aşa-zis ”umaniste”, la explozia demografică şi la efectele ei. Dispreţuirea unei bioetici fondate pe principii desprinse din domeniul religiei a dus deja, datorită sentimentalismului, la cazuri precum cel al lui Adam Nash, născut ca ţesuturile sale să fie prelevate şi folosite în scopul supravieţuirii surorii sale mai mari. Mentalitatea bazată pe o selecţie intraspecifică, sfidătoare a unei fireşti bioetici, constituie un pericol pentru tezaurul genetic al umanităţii. Dar, într-unul din magnificele noastre coşmaruri despre un viitor mai mult sau mai putin îndepărtat, putem imagina mulţimea oamenilor cu posibilitatea de a-şi schimba alcătuirea corpului după bunul plac – preferând experimentarea vieţii în noi corpuri de animale fantastice, sălbatice, atât de tentante, atât de… creatoare de dependenţă.

Dacă populaţia actuală a planetei ar putea fi suportată fără probleme de către mediu, problema aglomerării este cea care duce la dezastru ecologic, prin intermediul bolilor psihice pe care le declanşează. Neliniştea şi haosul care cuprind în ultimul timp spiritul urban devin vizibile, când vorbim de manifestări cu doză crescută de sinceritate, cum sunt cele artistice. Sursa anxietăţii este evidentă pentru cel ce nu are solzi pe ochi: succesiunea de schimbări rapide ale mediului şi deci, ale modului de viaţă. Confortul este ceea ce omul modern opune unei păci interioare pe care, în condiţiile create, nu o poate avea. ”Principalul argument pentru tehnologie este acela că uşurează viaţa. Uşurează şi uşurează, tot mai uşor, invenţie dupa invenţie. Uşor, mai uşor, cel mai uşor. În realitate, omul a fost o creatură suverană pe glob, fără rival, de la epoca de piatră încoace, un element a cărui viaţă a fost nenatural şi nesperat de uşoară.” Faptul acesta este remarcat pe drept de ornitologul cu mod de viaţă extrem de tradiţionalist, Pennti Linkola, în scrierea sa ”Poate viaţa să domine – şi în ce condiţii?” (”Could life prevail – and on what conditions?”). Încercând mersul pe linia unei concepţii tradiţional-finlandeze, uneori foarte lucidul Linkola cade pradă totuşi unui subiectivism dispreţuitor la adresa creştinismului, pe care îl învinuieşte de răspândirea mentalităţii antiecologice, pe nedrept, după cum am arătat la primul punct.

3. Problema socialismului globalist


Trebuie conştientizat că este necesar a nu se mai face frecventa şi grava confuzie dintre a iubi toţi oamenii – imperativ creştin şi a fi generos cu toţi – imperativ socialist ale cărui efecte dezastruoase le-am amintit când am vorbit despre aglomerare, discriminare pozitivă şi împrăştierea în lume a unor false libertăţi, conducătoare spre cercuri vicioase. Prin mesajul său, care emană factori de criză şi nu soluţii reale, socialismul globalist se conturează ca inamic politic al unei ecologii tradiţionaliste şi ca aliat, voluntar sau nu, al marilor exploatatori care epuizează capacităţile naturii de a se regenera. A opri acest socialism globalist, înrădăcinat în centre de guvernare lipsite de clarviziune, din cursa lui către limitarea totală a funcţiei de reglare cu care este înzestrată natura, este o necesitate de prim rang şi desigur, un refuz faţă de soluţii ce acţionează rudimentar, cantitativ, precum un rigid birth control, vehiculat tot mai des. De aceea, lupta pentru o ecologie în maniera tradiţionalista trebuie purtată şi pe frontul politic, ce nu mai este neglijat nici de formaţiunile ecologist-seculariste. Se simte nevoia de persoane care să priceapă pentru ce luptă, dotate în vederea disputelor argumentative, care să realizeze o punte între statisticile oferite de cercetători şi acele concluzii însoţite de măsuri care pot stopa criza ecologică, inspirate din cunoaşterea cadrului total al Sacrului.


4. Deschiderea mai multor fronturi şi raportarea la ele


Cunoaştem nevoia de timp necesară unei victorii pe scena politică, din cauza inerţiei acestui mediu, precum şi greutăţile ce se ridică din lipsa finanţelor, la care ceilalţi au acces direct sau indirect de pe urma secătuirii unor potenţialuri planetare. Timpul ar putea fi scurtat dacă lupta este purtată concomitent şi pe fronturi precum cel ştiinţific, în sensul de instruire a viitorilor oameni politici, dar şi de stabilire a conexiunilor cu cercetători preocupaţi, precum cel economic, prin construirea şi consolidarea unor parteneriate şi afaceri ecologice, dar şi prin evidenţierea într-o ordine realistă a marilor poluanţi care prosperă în umbra ipocriziei unor reuniuni ca cele de la Rio, Kyoto, Copenhaga, ori precum cel artistic, în sensul promovării artei tradiţionale autentice. În acest caz, nu poate fi vorba decât de lucru constant, clădit pe o preocupare spirituală, singura care poate susţine un astfel de efort până la capăt. În fond, discutăm aici despre o metanoia. Tot în ”Religia si ordinea naturii”, Seyyed Hossein Nasr face următoarea observaţie pertinentă: ”Criza mediului cere nu doar soluţii retorice sau cosmetice, ci o moarte şi o renaştere a omului modern şi a viziunii sale asupra lumii.” Pentru realizarea acestei schimbări de paradigmă despre care scrie Nasr, aliatul cel mai important poate fi găsit în autorităţile religioase care mai păstrează o orientare tradiţională, acompaniată şi de cunoaşterea problemei. Când ne referim la creştinismul ortodox, trezirea la nivel superior pare să fie mai înaintată decât în alte situaţii. Din timpul precedentului Patriarh de la Constantinopole, Demetrios I, s-a evidenţiat o atenţie acordată mediului, ce s-a conturat mai puternic dupa venirea actualului patriarh, Bartolomeu I, numit pentru preocuparea faţă de oikos şi ”Patriarhul Verde”. Dar, Biserica nu trebuie lăsată să fie acaparată de problemele lumeşti, căci ţelul ei principal este să se ocupe de legătura directă dintre om şi Dumnezeu.

5. Dilema tehnologică


”În timp ce tehnologia poate inspira umanitatea cu o înclinaţie periculoasă spre autonomie şi auto-distrugere, nimeni nu trebuie să uite că scopul suprem al omenirii este să avanseze spre Creator, printr-o creaţie reînnoită continuu. Aşadar, imensul progres tehnic al zilelor noastre transmite, în cele din urmă, mai multă responsabilitate umanităţii. În consecinţă, relaţia Bisericii cu umanitatea şi responsabilitatea în privinţa lumii, o obligă să exercite un criticism anticipativ referitor la culturile înalt-tehnologice ce se schimbă rapid.”  Concluzii ca cele de mai sus, formulate de teologul John Chryssavgis, consilier al Patriarhului de la Constantinopole pe probleme ecologice, în ”Dincolo de imaginea sfăramată” (”Beyond the shattered image”), scot în relief trebuinţa unei atitudini judicioase, dar caracterizată de fermitate, atunci când punem problema raportării eco-tradiţionalistului la tehnologie. Înţelepciunea perenă a înseamnat mereu tinderea spre o reală obiectivitate, dincolo de concepte prea vagi şi instabile ca radicalismul şi ponderaţia. Războiul, dacă îmi este permis să mă exprim astfel, trebuie declarat abuzului de tehnologie, nu obiectelor care alcătuiesc tehnologia. Altfel, recunoaştem incapacitatea totală a omului de a rezista tentaţiei, în concluzie, infrângerea sa spirituală.

Desigur, restricţiile venite din sfera politicului, vizând reducerea treptată a dependenţei de tehnologie, în contextul actual în care omul nu utilizează tehnologia, ci tehnologia inutilizează omul, sunt un element greu de ignorat. Interzicerea anumitor moduri poluante de locomoţie în zone delimitate este, de exemplu, una din măsurile de acest tip. Aceste măsuri nu trebuie să ia forma unei întoarceri în trecut, ci a unui autentic viitor, cu atât mai puţin simulat cu cât ajunge, printr-o reconsiderare a Sacrului, la o reală împăcare cu trecutul. O izbândă politică depinde în mare măsură de precedenta reuşită în domeniul constituirii unor comunităţi nu neapărat mari, pentru început şi alcătuite nu doar din membri permanenţi. Dar, inclusiv vizitatorii trebuie să respecte regulile generale ale unei astfel de colectivităţi, aşa cum oaspeţii unei mânăstiri respectă regulile de bază ale acesteia. Se înţelege, regulile unei comunităţi nu pot fi defel cele ale unei mânăstiri; dar sunt aspecte în materie de ecologie, ce se pot desprinde din exemplul unor proiecte monastice bazate pe agricultură organică, cum este cel de la mânăstirea Ormylia, ce se derulează eficient din 1990.

Una din condiţiile ieşirii din impasul ecologic este orientarea spre o agricultură organică la scară mare. ”Dacă părem să fi pribegit în răstimpuri departe de agricultură, este pentru că agricultura nu poate fi evaluată izolat şi în acelaşi timp realistic. Ea este principala expresie a relaţiei noastre cu natura, mai mult decât, să zicem, o relaţie estetică sau sentimentală; este ţesută în textura întregii noastre existenţe şi ne atinge în fiecare punct.” Al IV-lea baron Northbourne, Walter Ernest Christopher James, mai des menţionat doar ca Lord Northbourne, cel ce a pus practic bazele agriculturii organice, scria acestea într-un eseu intitulat ”O privire spre agricultură” (”A glance at agriculture”), cunoscând bine că, o industrie puternică poate da de muncă unor braţe, dar nu poate înlocui toate funcţiile agriculturii tradiţionale. Industrializarea agriculturii trimite oameni din rural în urban şi concomitent, urbanizează ruralul, rupând balansul dintre sat şi oraş şi distrugând un modus vivendi şi o filosofie de viaţă în consonanţă cu cosmosul. Pennti Linkola, în cartea sa pe care am mai amintit-o, completează această concluzie – ”Profesiile care produc hrana nu sunt meserii asemenea altora. Agricultura nu este doar un mod de existenţă printre altele. Este una dintre condiţiile tuturor celorlalte meserii şi de aceea, deasupra tuturor acestea. O naţiune este precum agricultura sa, atât cât va exista umanitate.”


6. Masa critică

S-ar putea spune că situaţia, condensându-se, este pe cale sa atingă o masă critică. Problema environmentală a ieşit dintr-un cadru underground, dar nu se poate afirma, privind onest împrejur şi în noi inşine, că ne indreptăm spre echilibru. Semnale justificate de alarmă au fost trase, inclusiv de către cercetători ce au smuls recunoaşterea oficială, precum Konrad Lorenz, dar ele sunt înecate informaţional de pseudo-semnale de alarmă, venite pe căi mai mult sau mai puţin directe, din zona principalelor elite actuale, susţinătoare ale aşa-zisului progres. Mă hotărăsc să întreb: care progres, cel unidirecţional, al ştiinţei şi al construcţiilor ideologice desprinse dintr-o atitudine scientistă? Dar, atunci cand adoptăm o perspectivă holistă, ce rămane din acromegalia acestui progres fără pereche şi din năzuinţele sterpe inspirate de el? Înţelegerea ne obligă la reevaluare, iar o reevaluare nu ar putea fi completă dacă ar cuprinde doar prezentul, sau ar trata trecutul cu prejudecăţile prezentului, ceea ce este acelaşi lucru. În ”O privire spre agricultură” apare o trimitere la sensul cuvântului krisis, trimitere ce arată că cei dinaintea noastră cunoşteau ce presupune o criză şi anume, momentul în care omul trebuie să îşi achite datoriile, în urma unui proces la care este supus de ceea ce îi este superior, chiar dacă pedeapsa vine prin intermediul a ceea ce îi este inferior: ”Dacă în trecut dezastrele erau acte ale Divinităţii, ele sunt la fel în continuare; dacă atunci erau judecăţi, tot aşa au ramas şi acum, aşa cum admitem involuntar, când folosim cuvântul <<criză>>, al cărui înţeles literal este <<judecată>>. Depinde de umanitate cât de greu îşi va face următorul test, cât de aspră va fi judecata pe care o va solicita. Hedonismul majorităţii, legat de o indiferenţă ce se îngemănează cu masochismul în privinţa viitorului, poate avea consecinţe catastrofale, realmente. De va răzbi omenirea, sau măcar o parte din ea, să îşi accepte salvarea, rămâne de văzut; limpede este că, temeliile solide pentru aceasta nu sunt deloc greu de aflat.

Scrierea de mai sus, într-o formă similară, apare şi în Proiectul Arche.

Anunțuri

From → Reconquiste

3 comentarii
  1. Mi-a luat ceva sa procesez articolul. Excelent scris desi nu cred ca ne aflam pe acelasi esalon politic sau ideologic (desi tare as vrea sa prelungim candva discutia). Altfel, mentalitatea desacralizarii inclusa in tematica ecologista ar fi o dezbatere mai degraba ”europeana” (ma refer la verzii din alte tari) decat una aplicabila posesorilor de IPhone de la noi.

    Cat despre ”inamicii echilibrului” (primul grup de ecologisti) : Onlineul romanesc ne-a aratat cateva exemple (hai sa n-arat cu degetul). Eu obisnuiam sa las eufemismele la o parte si sa-i numesc ”pasarici anarhiste”. Sunt oameni a caror dorinta de autoconfirmare ii impinge sa consteste orice fel de ordine (in teorie, pentru ca-n practica sunt cel mult carne de tun). Politica, religii, corporatii , oameni ”inchisi la minte” (dar mai liberi decat ei) se transforma intr-un fals dusman, unul care suplineste confruntarea cu propria micime si lipsa de perspectiva. Oamenii sunt eco pentru ca e bine sa fii eco/e rau sa nu fii, nu pentru ca obiectul activitatii lor ar aduce vreun beneficiu real.

  2. Eh, in ciuda optiunilor ideologice putem avea oricand discutii faine, inclusiv pe tema lor, inclusiv la o bere (alcoolismu’ asta romanesc :))…), mai ales daca esti din marea capitala damboviteana sau ai drumuri pe aici. Daca nu, ne mai vedem pe bloguri, dar na, nu e tot aceea.

  3. Pe moment (adica de vreo 4 ani) sunt stationat in capitala. Cu berea nu stau grozav insa 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: