Skip to content

Orbul, ologul şi eclipsa de soare – imagini metaistorice în cetate (prima parte)

 

Scrierea de mai jos, într-o formă similară, apare şi în Proiectul Arche.

I. Absenţa unei clase sociale

Ideea unei elite, în sensul unor oameni care rostesc şi făptuiesc, nu în calitate de supraoameni, dar ca reprezentanţi umani ai Supraumanului, este astăzi în ochii multora nu doar una riscantă şi ca atare, potrivită pentru a fi hulită, dar, inclusiv, una anacronică şi deci, nimerită pentru a fi persiflată din reflex. Societatea actuală, emancipată de călăuze de acest fel, apare pentru majoritate extrem de plină de vitalitate în agitaţia ei caracteristică, însă la o privire mai atentă se înfăţişează cuprinsă chiar de o bizară formă de paralizie. Forfota-i, mai degrabă, este un tremur pe loc – şi acesta aritmic. Pragmatismul prost orientat o conduce la imposibilitatea de a devia cât de puţin de la idealurile de ieri, în pofida faptului că întrezăreşte în continuarea acestora doar finalităţi distopice similare între ele. Aşadar, experimentul prin excelenţă, sistemul actual pregătit să anunţe sfârşitul istoriei, pare gelos, gata să nu mai admită nici un fel de experimente şi experienţe în cadrul său.

Este posibil, de altfel, ca o previzibilitate mare pe o perioadă destul de lungă să fie succedată de o schimbare violentă, o ieşire explozivă din tipar a societăţii, dacă judecăm după mai largul tipar obişnuit al fenomenelor naturale. Şi oare ce altceva este mersul societăţii, la urma urmei, decât un fenomen natural? Ce ar putea deci, să diminueze intensitatea unui seism al lumii, decât o pregătire în vederea schimbării, un început de abatere de la cursul actual? Acum, de neeludat, ne iese în drum marea problemă: care modificare adusă cadrului social ar putea preveni o violentă izbucnire a minţilor umane, o rupere a barajelor lacului de acumulare, al unei societăţi în care primatul economicului încearcă să asfixieze Infinitul din om?

Ţin seama de faptul că ceea ce este esenţial este imuabil, iar tot ce este neesenţial este sortit schimbării. Iar cum ceea ce revine este etern şi nici chiar ceea ce revine, ci ceea ce este căutat prin revenire, îi dau dreptate lui L. Blaga, atunci când spune următoarele: ”Atitudinile creatoare ale omului sunt un fel de zei care îşi mănânca copiii, ele plăsmuiesc idei – şi apoi şi le distrug. Atitudini creatoare străine de geneza lor le mântuie însă de părinteasca distrugere. Ideile se altoiesc asupra unor nevoi creatoare străine – şi în felul acesta câştigă valori din ce în ce mai mari fără de a-şi schimba conţinutul. Cultura unei epoci oarecare e însărcinată cu posibilităţi de neprevăzut. Culturi vechi sau elemente constitutive ale acestora se pot reîmprospăta – sporindu-şi valoarea – prin mutaţiuni funcţionale; în sensul acesta riscăm paradoxul că tradiţia are importanţă reformatoare, că trecutul poate avea o mai mare valoare în viitor decât în trecut, că afinitatea dintre spiritul omenesc şi ideile sale creşte cu timpul” [1].

În situaţia găsită, mă încumet să cred că, dintre structurile pe care ne-am învrednicit să le împaturim în colb, elitele reclamă în mod special o reafirmare originară într-o redefinire, într-o mutaţie în ceea ce priveşte rolul, fiindcă acea intervenţie subordonată sentimentului Legii Divine este singurul tip de intervenţie ce s-a dovedit capabil să alcătuiască, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, armonie, nu doar ordine. Altminteri, nu fără o tentă de ironie amară, surprind mulţi supuşi acultători ai actualului sistem nivelator, cum admiră un anume ”ceva” nedefinit, vizibil la unele vlăstare ale familiilor aristocrate încă nestinse, deşi forţa şi eleganţa acestor urmaşi este, în cazurile mai frecvente, o amprentă estompată faţă de cea a predecesorilor. 

II. Adaptatea elitei la context şi adaptarea contextului la elită

Nici una dintre proiectările Epocii de Aur în istorie nu deţine mai nedrept, mai ipocrit şi mai strident denumirea aceasta decât acele exemple în care Epoca de Aur a fost proclamată disociat de Divinitate, sau mai bine spus, în contra ei. Ele au culoarea aurului, dar precum fosforul sclipesc numai în întuneric. Toate aceste false Epoci de Aur se pot facil identifica prin ”supremaţia imaginii” ce le caracterizează, fie că este vorba de prezenţa sufocantă a flamurilor incitatoare ori de suveranitatea peliculelor. De aceea, când spun elite reale, nu doresc să se înţeleagă nici măcar acelea care, în calitate de speculante eminenţe cenuşii, deţin o urmă de control asupra derivei sociale, ci acei oameni care, păstrându-şi o lungime firească a nasului, pot vorbi despre Omniprezentul Nemuritor. Foarte probabil, elite similare, nu doar simple elemente comandante, au mai existat; felul în care îşi imparţeau atribuţiile era însă, în cazul în care atingea excelenţa – iar dacă este să judecăm după prosperitatea şi rezistenţa unor imperii culturalizatoare şi civilizatoare – se pare că o atingea, atât de adaptat situaţiei date atunci, încât nici dacă ar fi desluşit nu ar putea fi reutilizat în întregime.

Sinceritatea faţă de Principiul Suprem trebuie să fie prima calitate a unei elite, desigur insuficientă pentru a face din aceasta o elită capabilă să conducă, deoarece pentru a guverna sunt indispensabile calităţi secunde ce relaţionează nu doar cu vita contemplativa, ci şi cu vita activa. Motiv pentru care lumea poate fi consiliată de cei retraşi dincolo de ea, dar ”nu trebuie condusă în ultimă instanţă de un cerc de înţelepţi, de un grup de mahatmaşi de dincolo de Himalaya” [2]Dacă în locul unei simple oligarhii se simte nevoia de o elită, cea din urmă este datoare să aibă în vederevidul creat de lipsa ei o poate absorbi oricând înainte ca ea să se cristalizeze. Şi de aceea, este vital pentru ea să îşi întărească mai întâi coaja, cu mult înainte ca sâmburele să fie capabil să rodească.

O mare problemă care apare de fiecare dată când se vorbeşte despre elite este libertatea. Sunt privite cu ochii întredeschişi, văzute ca fiind, în primul şi în primul rând, înrobitoarele maselor, strivitoarele libertăţilor lor. Dar oare ce fel de libertăţi răpesc elitele ? Poate fi considerată libertatea totală un atribut al maselor? Nici măcar al elitelor, de vreme ce nici unele nici altele nu au, să spunem, libertatea de a trăi pe Soare… Când unele libertăţi sunt refuzate de prelungirile unei intuibile Legi Divine (Supreme), în numele aceluiaşi Divin din om, mai puternic manifestat prin omul de elită, cum nu ar avea acesta dreptul ce coincide cu datoria de a stăvili anumite libertăţi ale celorlalţi, în cazurile în care această limitare a unor libertăţi mai mici îndeplineşte condiţia de a conduce spre obţinerea accesului la libertăţi mai mari, fiind o ţărmurire pe orizontală, menită să canalizeze privirile vertical, în sus? Mă întreb ce fel de oameni au fost cei care au aruncat atât colb în ochii fraţilor lor sub forma libertăţii de expresie, când, prin ”distractivizarea” (înţelegând prin aceasta distragerea atenţiei de la problemele filosofice fundamentale, nu doar entertainmentul) sistematică a mediului, le-au restrâns mult mai importanta libertate de gândire, dinspre care ar trebui pornit spre libertatea de expresie, după lungi reflectări, ci nu în răspăr? Dar, fiindcă se petrece invers, libertatea de gândire fiind uzurpată de libertatea de expresie, deşi între ele există o diferenţă ca de la Cer la Pămant, asistăm la o puerilizare a societaţii, la o dispariţie a ”bătrânilor”, a celor înţelepţi, în fine, a elitelor. Rezultatul? Într-o societate în care toţi au libertate de expresie, cel mai deştept dintre neruşinaţi este cel mai influent, în dauna celor care sunt prea deştepţi pentru a nu se ruşina.

Cel căutat prin revenire, firescul adică, poate fi simţit prin palpări şi tatonări inspirate, inclusiv în cadrul dezordinii actuale: în locul simbolurilor care sugerează apar surogatele care pretind că pot înlocui, dar arhetipurile rămane arhetipuri. Ridicarea unei oligarhii s-a dovedit a fi inevitabilă chiar şi în sistemele bazate pe ideologii care propuneau destratificarea societăţii. Acea ”lege de fier a oligarhiei” [3], despre care vorbea Robert Michels, s-a arătat de neeliminat şi după enunţarea sa. În aceste condiţii, în care apariţia unei clase conducătoare este inevitabilă, de ce nu este preocupată masa ca această clasă conducătoare să fie cea mai bună, ci vrea ca aceasta să îi semene? Dar, aş spune eu, mult mai mult decât vrea masa să îi simtă asemenea ei pe cei care o conduc, fie că îi vede sau nu, clasele conducătoare moderne vor să fie asemenea masei, căzând pe nesimţite sub vraja ei şi a instinctelor necontrolate. De ce ar trebui sa fie preocupată societatea, dacă oricum este ”condamnată” să aiba elite, dacă nu de a avea elite cât mai demne de urmat? Ar rămane de văzut doar care sunt cele mai bune elite pentru societate şi cum anume s-ar putea extrage din minereul în care… vegetează.

III. Masa, elitele…

Fapt firesc, năzuinţa oricărui om este spre o libertate mai mare. Prin aceasta se poate înţelege însă o libertate mai elevată, culturală, ori o mai largă libertate de tip zoologic. Când omul muşcă momeala zoologiei şi nu ”hrana” ce îi este proprie, se cheamă că el alege o mărire a libertăţii în sens cantitativist, chiar dacă pentru obţinerea acesteia, intră în jocul realităţii şi fără să-şi dea seama, sau fără să dea prea multă importanţă, urcă nevoit şi o treaptă sau două pe altă axă a libertăţii. Astfel se întâmplă că, dincolo de un costum impecabil şi de o exprimare aleasă, frecvent ramân ferm ancorate numeroase slăbiciuni ale masei, fie că poartă nume ca naivitatea sau cinismul. Toţi oamenii ascund în ei, în variate proporţii, bineînţeles, caracteristici ale masei şi ale elitei, iar de nu ar fi fost în acest mod, probabil că un om de elită nu ar putea să cunoască masa altfel decât direct, sondând-o, poate chiar nici astfel. Oricare pasăre rară, explorându-şi cotloanele interioare, poate pricepe mai bine profilul masei. Nuanţele, complexitatea naturii şi a omului, permit totuşi, ba chiar cer, linii fine de demarcaţie, care ar trebui să risipească unele confuzii în legătură cu acest binom arhetipal.

Cel de o clasă superioară este cel care cooperează cu celălalt, dar nu face concesii în materie de esenţă a crezului său înalt. Prin cooperarea sa el se deosebeşte de spiritul masei; indivizii masei nu cooperează; mai explicit, atunci când par a o face, ei se topesc unul în altul şi acţionează după un fel de ”miros”. Aceasta face ca masele să fie, cum s-ar spune, uşor de dus de nas, spre deosebire de tipul elitei, atent la capcanele pe care i le întind alţii, dar mai ales la cele pe care şi le întinde singur. Exaseperantul reprezentant al elitei nu-şi va face vreodată iluzia că este singular, deşi are gusturile sale rare, deseori numeroase, fără a căuta, totuşi, excentricitatea ca scop în sine.

Omul de masă, cu toate pasiunile sale cu atât mai comune cu cât le adoptă pentru a se remarca, are iluzia unei personalităţi total distincte – şi poate este bine sa o aibă, câteodată, căci în momentul în care îi va fi spulberată, la un astfel de om există riscul să cadă foarte uşor în extrema opusă şi să ajungă la a crede că el… nu există. Acest tip nu sesizează când vocea pe care o aude în interiorul său este numai vocea celui care i-a zâmbit cu interes ieri, când i-a strâns mâna. Iar masa, focul chtonic din fiecare, tinde sa-şi provoace mereu opusul, să-l antreneze, construindu-şi în interiorul cetăţii, din timp în timp, câte o întruchipare cumplită şi ilară totodată, astăzi, mai mult ca niciodată parcă, parodiind elita, căci cei care formează masa actuală ”plutesc liber”, ca un ”agregat gazos”, fascinat, derutat şi disipat de numărul interacţiunilor posibile, dar dezinteresat de implicaţiile acestor interacţiuni şi înfăţişându-se în final ca ”o sumă de microanarhisme şi individualităţi” [4], după nimerita spusă a lui Peter Sloterdijk. Ar putea părea o impertinenţă să acuzi masa că restrânge libertăţi; doar ea este pururea căinată ca fiind înlănţuită şi călcată în picioare. Şi totuşi, acesta este adevărul, masa, prin însăşi natura ei, are tendinţa de a încălca celuilalt libertăţi, destul de des din cele mai înalte, ce decurg din înţelegerea superioară a unui Paradoxal Infinit (Absolut) şi a unor ramificaţii ale sale, căci masa este prin definiţie posesivă, mamă excesiv de îngrijorată şi iubită acaparatoare, în ultima instanţă, aplatizantă a elitelor. Într-un discurs din 3 noiembrie 1774, ţinut în faţa electorilor din Bristol, constatând tendinţa generală de degradare a firescului raport dintre elită şi obişnuit, Edmund Burke, conştient că rolul şi virtutea masei este să recunoască şi la urmă, să selecteze cine îi poate arăta calea, nu să numească oameni care să o transporte ca un birjar (sau şofer de taxi) în loc de a o călăuzi precum un ghid, cerea, pentru elita autentică, libertatea ce îi este rezervată: ”Reprezentantul dumneavoastră vă datorează, nu doar efortul său, ci şi judecată, iar el trădează, în loc de a vă sluji, dacă o sacrifică pentru opinia dumneavoastră”.

IV. …şi coincidenţa obositoare

O paralelă între masculin-feminin şi elite-masă nu este nici inedită, nici de dată recentă. Dacă in secolul XX ea a fost reafirmată, cei care au readus în tablou această paralelă nu s-au prea îngrijit şi de a o prezenta onest, relaţia masculin-feminin fiind cea pe care o percepeau puternic subiectiv, într-un mod weiningerian, văzător doar al faţetei întunecate a femininului pur, care rezida şi în ei, bineînţeles, ba care pare a fi tocmai cel care împrumuta tonului patima. Uitând că femeia este cea menită să-i zdrobească şarpelui capul, majoritatea celor care în secolul precedent au expus pe plan politic asemănarea dintre sexe cu structura ierarhică a societăţii au facut greşeala de a subestima feminitatea tipică masei şi principiala ei egalitate – complementaritate de tip coincidentia oppositorum în care semnificaţia egalitarismului modern este radiată – cu masculinitatea elitelor.

Constantin Noica, vorbind despre femeie la modul general, semnala ”printre virtuţile ei, o anumită luciditate, pe care niciodată un bărbat n-o poate atinge: o luciditate pasională. Într-un bărbat pasiunea creează aproape întotdeauna dezastre, la femei ai impresia că, dimpotrivă, dă certitudini” [5]. Orice s-ar mai zice, nu fermentaţia entuziastă a masei, cea care altă dată nu se sfia să preţuiască pe Măria Sa ca pe un Uns al Domnului deşi în acelaşi timp, trimitea ocări la adresa hapsânului, jupuitorului si neîndurătorului, continuând să muncească şi să trăiască spontan o transcendenţă de invidiat, a ruinat ultimele secole. Abnegaţia feminină, specifică masei, nu s-ar fi fisurat dacă încrederea nu i-ar fi fost înşelată. Semiconştientă cum este, mulţimea a ales mai mereu o soluţie pe care nici omul de elită, analizând-o în cadrul pre-contextului ei, nu o poate cataloga altfel decât ca fiind cea mai logică. În cadrul pre-contextului, pentru că ceea ce îi lipseste acestui uriaş numit de unii gloată, este capacitatea de a prevedea pe termen mai lung, talantul prognosticului bine pus, darul profeţiei.

Chiar şi atunci când masa germanilor l-a ales cancelar pe cel care avea sa devină Führer, masa a bifat opţiunea cea mai adecvată descătuşării ei, dupa 15 ani de mizerie si umilire, dintre toate becisnicele soluţii ce făcuseră pasul în faţă. Pasiunea în cazul ”elitelor”, predominarea principiului feminin la conducătorii societăţii, la cei la care trebuie să fie mai curând conştienţi decât intuitivi, pare sa fie cea care (poate chiar precedată de o prea mare lipsire de element feminin, ce ar fi putut să aibă ca primă consecinţă o imensă detaşare faţă de mersul lumii), a astupat ferestrele vremurilor, împiedicându-le de la a oferi o perspectivă spre Vremea care stă şi vremuieşte. Nicăieri instinctualitatea nu apare mai monstruoasă decât atunci când ajunge în locuri care nu-i sunt menite. Statornicit în locul său, instinctivul îşi are rolul lui. Încolo, una dintre cele mai plastice imagini prezente în sistemul filosofic indian Samkhya, frecventă şi în înţelepciunea milenară a basmelor, este cea a orbului care îl poarta în cârcă pe olog, simbol al cuplului primordial format din Puruşa şi Prakriti, elementul activ pur, insensibil prin caracterul său constatator şi cel pasiv pur, foşnitor şi orb ca apa. Picioarele unuia sunt două cioturi – fără orb, el este penibil cu toata clarviziunea lui; poate doar să se târască în mâini şi ce altceva este mai jalnic pentru cineva cu o vedere ce străpunge orizontul si înconjoară lumea? Forţa de locomoţie a celuilalt este imensă, umerii îi sunt vânjoşi, însă cecitatea sa îl împiedică să distingă clar. Pasiv, el este totuşi mâna care mângâie sau loveşte; cel activ are iniţiativa, observând şi totodată indicând, deci conducând.

V. Despre veşnica latură conflictuală a relaţiei

Daca cel care citeşte se va fi gândit că are în faţă o pledoarie în favoarea a ceea ce îndeobşte se înţelege prin ”elite cognitive”, înşelarea sa nu va fi mare, dar înşelare va rămane. Nu raţiunea, mereu incapabilă să ofere o vedere de ansamblu de care omul de elită are nevoie, este cel mai de seamă atribut al lui, ci intuiţia intelectuală, ce ia contact cu raţiunea, dar o străpunge prin extremitatea ei superioară, spre deosebire de instinctul cimentat in organism, aplicabil la cazuri generale. Împarţirea în mase şi elite, când este bazată pe complementaritate şi deci, caracterizată de o împărţire a funcţiilor în armonie cu firea cosmică, dinamitează orice dihotomie de tip exploatat-exploatator. Ologul stă la înălţimea cea mai mare (pe care altfel n-ar atinge-o), pentru că este cel mai scund… Dar, amândoi au aceeaşi nevoie unul de celălalt. Marele orb îl cară în cârcă pe olog, iar al doilea, aşa cum este el, scurtat de ţurloaie, nu este tocmai uşor, dar ochii săi sunt cei care salvează de absurdul care zumzăie în întunecimea imediatului. Căci numai săgeata (pre)vederii reduce la absurd absurdul şi cată până la izvorul suprasensului.

Într-o oarecare măsură, tensiunea dintre reprezentanţii celor două principii este inevitabilă, bineînţeles; dar este mai grav când cele două principii sunt alăturate în fiecare persoană, fără conştientizarea importanţei faptului, în încercarea de a crea o cetate de ”androgini” (se poate sesiza că acolo unde clasele sunt omogenizate, sexele sunt şi ele contopite în fiecare om, tipuri răspândite devenind barbatul efeminat şi femeia masculinizată). Un realism organic arată incapacitea majorităţii oamenilor (excludem aici doar acele elite ale serviciului divin, non-guvernatoare însă, ce se retrag din civitas pentru a gestiona dualitatea în ei, în încercarea finală de a o transgresa pe deplin) de a manageria, în particular, aceste două forţe, când câmpul de bătălie se mută în fiecare lăuntru, ceea ce face ca tensiunile sociale să devină tensiuni interioare, ale căror manifestări, după ce nu mai pot fi refulate, se întorc şi mai violent în cadrul social. Tensiunile sociale însă, atunci când sunt bine administrate, pot acţiona ca supape pentru eventualele tensiuni interioare.

O mostră de sensibilitate la dezechilibrul principiilor în lume o oferă scrisa lui Tsunetomo care, la început de secol XVIII îşi amintea cuvintele unui medic japonez, pe nume Matsuguma Kyoan. Acesta spunea că ”atunci când practici medicina, trebuie să faci o diferenţiere de tratament în funcţie de Yinul si Yangul bărbaţilor şi femeilor”, iar în urma practicii a constatat că aplicând ”bărbaţilor acelaşi tratament pentru bolile de ochi, ca şi cel aplicat femeilor”, acesta dă roade, în schimb aplicând ”bărbaţilor tratamentul aplicat până atunci sexului lor, […] acesta nu mai funcţionează”. Metaforică sau nu, mărturia are parte de o concluzie, prăpăstioasă – ori nu chiar – dacă rămanem consecvenţi unei chei metaforice: ”Am înţeles atunci că spiritul masculin a slăbit şi că bărbaţii au devenit precum femeile, lucru echivalent pentru mine cu sfârşitul lumii” [6]. Înţelepciunea veacurilor semnalează pericolul înecării virtuţilor masculine în cele feminine. Însăşi supersiţia, reminiscenţă distorsionată, legată de eclipsele de soare care prevestesc mari nenorociri, păstrează un crâmpei din stravechea judecată ce are de partea ei experienţa observaţiei trecerii veacurilor (ciclicitatea nefiind o concepţie inspirată doar de fenomenele ciclice ale naturii ci şi de contemplarea istoriei în care ne confruntăm cu o formă aparte de eternă reîntoarcere, una în care este vădit că ciclicitatea trebuie reprezentată mai mult ca o spirală decât ca un cerc): predominanţa locală a principiului pasiv, reprezentat în acest caz de lună, asupra principiului activ, soarele, este semnul iminenţei unui declin. Indiferent care animal, în funcţie de imaginarul fiecărei culturi, este cel care înghite pe reprezentantul apollinic, el capătă, în acest context şi nu obligatoriu în altele – deşi uneori faima rea se răspândeşte tocmai de la evenimentele corespondente cu simbolismul eclipsei – o conotaţie malefică. Din acest motiv, ”la perşi, diavolul în persoană se dedă acestui funest ospaţ” [7].

 [1] Lucian Blaga – ”Cultură şi cunostinţă” în ”Opere ” (vol. 7), Ed. Minerva

 [2] Heinrich Zimmer – ”Regele şi cadavrul”, Ed. Humanitas, 1994

 [3] Robert Michels – ”Political parties: A sociological study of the oligarchical tendencies of modern democracy”, Batoche Books, 2001

 [4] Peter Sloterdijk – ”Dispreţuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale în societatea modernă”, Ed. Idea, 2002

 [5] Constantin Noica – ”Însemnări despre feminitate” în ”Eseuri de Duminică”, Ed. Humanitas, 1992

 [6] Yamamoto Tsunetomo – ”Hagakure”, Ed. Mix, 2008

 [7] Gilbert Durand – ”Structurile antropologice ale imaginarului”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998

Giovanni Papini, dezvelind un anumit tip de mesaj insidios

”- Dacă v-aş spune, n-aţi ajunge să înţelegeţi. Trebuie să ştiţi că Anosh-Utra nu e numele meu adevărat. Aceste cuvinte iraniene înseamnă Omul-Înger şi formează numele lui Mesia în religia mandeană. Secretul meu vine din Asia, ca toate secretele şi nu se poate formula în termeni occidentali. […]

Băgaţi bine de seamă că eu nu operez numai calităţile rele, acelea pe care moraliştii le numesc ”vicii” şi alieniştii ”nebunie”. Dacă vă întristează de exemplu, o dragoste nemărginită de aproapele sau o manie filosofică şi religioasă, eu sunt gata să intervin, în aceleaşi condiţii. Sunt adeseori virtuţi mai dureroase decât păcatele.

Gândiţi-vă la transformările pe care le va suferi neamul nostru, când chirurgia mea sufletească va fi răspândită pretutindeni. Fiecare va putea să aibă, în sfârşit, sufletul care-i place mai mult. Amputarea metodică a remuşcărilor şi a fricii va da omului acea pace pe care până acum a căutat-o zadarnic în stoicism sau în credinţă. Adăugaţi la aceasta că maladiile trupului derivă din cele ale spiritului, aşa încât atunci când veţi fi vindecat de acestea, vă veţi bucura de o sănătate fizica perfectă. Încercaţi. […]

Sunt un taumaturg, nu un zeu.”  (Giovanni Papini – Gog)

Înţelepciunea perenă şi ecologia

 

1. De ce (re)sacralizarea ecologiei?

 
De când se înteţesc protestele ecologiste, un tablou destul de jalnic al demonstranţilor şi o simfonie cu defecţiuni, intră în scenă. Chiar cei şi ce ies în faţă, sunt portrete – nu rar cu o conformaţie marxistă – ale unei mândrii de a lupta pentru o cauză nobilă, la a cărei altitudine nu pot ascensiona. Adormirea cvasitotală în care stau adepţii dreptei politice, când vine vorba de protecţia mediului, nu este mai puţin blamabilă, iar toropeala exasperantă se datorează uneia din marile probleme ale dreptei: dislocarea de Sacru. Originea protejării naturii stă în recunoaşterea ei ca poartă spre Sacru; cruţarea naturii, fie cu scopul de a apăra indirect omul, fie pentru a apăra un tezaur independent de omenire, fiind un element de căpătâi al oricărui mesaj religios tradiţional. Situaţia actuală este rezumată, fără uzul lupelor postmodernismului, în ”Religia şi ordinea naturii” (”Religion and the order of nature”), scriere aparţinând lui Seyyed Hossein Nasr: ”Pământul sângerează din răni pricinuite de o omenire ce nu mai este în armonie cu Cerul şi prin urmare, este în ceartă permanentă cu mediul terestru.” Deşi, într-o lume secularizată precum cea actuală, religiile suferă puternic de infiltrări, atât ale ideologiilor numite corect-politice, cât şi ale celor materialist-economice, ele rămân, graţie solului lor metafizic, acel actor cu o posibilă eficienţă reală în lupta pentru aducerea unei armonii în căminul nostru strămoşesc.

Dacă am împărţi ecologiştii frecvenţi în două categorii, ambele bine delimitate ca tipuri, marcând două atitudini de extremă chiar, dar împăcându-se foarte bine – ceea ce arată că ura inconştientă pentru inamicul lor comun, adică echilibrul, dupa cum se va vedea, ci nu lacomul capitalism, este motorul principal – am avea o frescă interesantă: de o parte, ecologiştii ce nu acordă naturii o sacralitate mai mare decât exploatatorii ei, căci nici pentru ei nu există Sacru, iar de cealaltă, cei pentru care omul este un virus meschin, pată pe sacralitatea mediului, natura având un sens mai bogat în lipsa lui, ori în cazul în care acesta ar finaliza un marş al sexului spre animalitate. Deci, lipseşte o a treia categorie distinctă. Trebuie înţeles însă, protejarea mediului natural este un scop ce are nevoie de o colaborare între adepţii tuturor religiilor experimentate şi cu fundamente tradiţionale, atemporale. Există voci diverse, insuficient cunoscătoare ale creştinismului, ce blamează această religie pentru o presupusă vină privind tendinţa omului de a epuiza natura, vină ce s-ar trage din faptul că vede restul naturii ca fiind incomparabilă cu omul. Tocmai, această viziune a omului drept cheia de boltă a naturii, conferă creştinismului, împreună cu mesajul său contra iubirii de acumulare a comorilor lumeşti, o realistă dimensiune ecologistă, axată pe înţelepciunea de a proteja natura spre propria protecţie. De când a căzut din Paradis şi şi-a pierdut starea pură total supramaterială, omul nu mai este, conform creştinismului, un patron al făpturilor. În relaţiile cu ele, lipsit de acum de incapacitatea de a greşi, el trebuie să renunţe la concepţia că este stapân şi să opteze pentru prudenţă, acceptând ca necesare ridicării sale spirituale, nenumăratele obstacole pe care natura i le aşează înainte.

 
2. Despre rezultatele unei îmbinări sinistre

 
Două vârfuri de lance ale desacralizării, cu impact distructiv asupra mediului sunt lăcomia şi sentimentalismul. Prin sentimentalism, doresc a se înţelege acea atitudine care, sub imperiul emoţiilor, aflată în faţa unor consecinţe vizibile pe loc sub forma unor motive de bucurie, cataloghează acţiunea-cauză ca bună, fără a examina consecinţele mai puţin vizibile sau pe termen lung, ce de multe ori ar trebui să ne pună pe gânduri. Această exaltare facilă este periculos de prezentă azi, cu atât mai periculos cu cât se suprapune adevăratei iubiri, cea care înglobează înţelepciunea. Găsim sentimentalismul acesta în ceea ce se numeşte discriminare pozitivă, tot atât de lesne pe cât îl gasim în răsfăţarea copiilor, datorită căreia avem o bogată ”recoltă” de adulţi superficiali. Deasemenea, vedem că sentimentalismul îşi are rădăcina în mândria de a fi recunoscut ca binefăcător, cu orice preţ, în orice ipostază. Vedem indivizi ce cred că salvarea va veni prin (pseudo)ştiinţă; cei ce nu realizează inabilitatea acesteia de a oferi soluţii umane, nu aşa-zis ”umaniste”, la explozia demografică şi la efectele ei. Dispreţuirea unei bioetici fondate pe principii desprinse din domeniul religiei a dus deja, datorită sentimentalismului, la cazuri precum cel al lui Adam Nash, născut ca ţesuturile sale să fie prelevate şi folosite în scopul supravieţuirii surorii sale mai mari. Mentalitatea bazată pe o selecţie intraspecifică, sfidătoare a unei fireşti bioetici, constituie un pericol pentru tezaurul genetic al umanităţii. Dar, într-unul din magnificele noastre coşmaruri despre un viitor mai mult sau mai putin îndepărtat, putem imagina mulţimea oamenilor cu posibilitatea de a-şi schimba alcătuirea corpului după bunul plac – preferând experimentarea vieţii în noi corpuri de animale fantastice, sălbatice, atât de tentante, atât de… creatoare de dependenţă.

Dacă populaţia actuală a planetei ar putea fi suportată fără probleme de către mediu, problema aglomerării este cea care duce la dezastru ecologic, prin intermediul bolilor psihice pe care le declanşează. Neliniştea şi haosul care cuprind în ultimul timp spiritul urban devin vizibile, când vorbim de manifestări cu doză crescută de sinceritate, cum sunt cele artistice. Sursa anxietăţii este evidentă pentru cel ce nu are solzi pe ochi: succesiunea de schimbări rapide ale mediului şi deci, ale modului de viaţă. Confortul este ceea ce omul modern opune unei păci interioare pe care, în condiţiile create, nu o poate avea. ”Principalul argument pentru tehnologie este acela că uşurează viaţa. Uşurează şi uşurează, tot mai uşor, invenţie dupa invenţie. Uşor, mai uşor, cel mai uşor. În realitate, omul a fost o creatură suverană pe glob, fără rival, de la epoca de piatră încoace, un element a cărui viaţă a fost nenatural şi nesperat de uşoară.” Faptul acesta este remarcat pe drept de ornitologul cu mod de viaţă extrem de tradiţionalist, Pennti Linkola, în scrierea sa ”Poate viaţa să domine – şi în ce condiţii?” (”Could life prevail – and on what conditions?”). Încercând mersul pe linia unei concepţii tradiţional-finlandeze, uneori foarte lucidul Linkola cade pradă totuşi unui subiectivism dispreţuitor la adresa creştinismului, pe care îl învinuieşte de răspândirea mentalităţii antiecologice, pe nedrept, după cum am arătat la primul punct.

3. Problema socialismului globalist


Trebuie conştientizat că este necesar a nu se mai face frecventa şi grava confuzie dintre a iubi toţi oamenii – imperativ creştin şi a fi generos cu toţi – imperativ socialist ale cărui efecte dezastruoase le-am amintit când am vorbit despre aglomerare, discriminare pozitivă şi împrăştierea în lume a unor false libertăţi, conducătoare spre cercuri vicioase. Prin mesajul său, care emană factori de criză şi nu soluţii reale, socialismul globalist se conturează ca inamic politic al unei ecologii tradiţionaliste şi ca aliat, voluntar sau nu, al marilor exploatatori care epuizează capacităţile naturii de a se regenera. A opri acest socialism globalist, înrădăcinat în centre de guvernare lipsite de clarviziune, din cursa lui către limitarea totală a funcţiei de reglare cu care este înzestrată natura, este o necesitate de prim rang şi desigur, un refuz faţă de soluţii ce acţionează rudimentar, cantitativ, precum un rigid birth control, vehiculat tot mai des. De aceea, lupta pentru o ecologie în maniera tradiţionalista trebuie purtată şi pe frontul politic, ce nu mai este neglijat nici de formaţiunile ecologist-seculariste. Se simte nevoia de persoane care să priceapă pentru ce luptă, dotate în vederea disputelor argumentative, care să realizeze o punte între statisticile oferite de cercetători şi acele concluzii însoţite de măsuri care pot stopa criza ecologică, inspirate din cunoaşterea cadrului total al Sacrului.


4. Deschiderea mai multor fronturi şi raportarea la ele


Cunoaştem nevoia de timp necesară unei victorii pe scena politică, din cauza inerţiei acestui mediu, precum şi greutăţile ce se ridică din lipsa finanţelor, la care ceilalţi au acces direct sau indirect de pe urma secătuirii unor potenţialuri planetare. Timpul ar putea fi scurtat dacă lupta este purtată concomitent şi pe fronturi precum cel ştiinţific, în sensul de instruire a viitorilor oameni politici, dar şi de stabilire a conexiunilor cu cercetători preocupaţi, precum cel economic, prin construirea şi consolidarea unor parteneriate şi afaceri ecologice, dar şi prin evidenţierea într-o ordine realistă a marilor poluanţi care prosperă în umbra ipocriziei unor reuniuni ca cele de la Rio, Kyoto, Copenhaga, ori precum cel artistic, în sensul promovării artei tradiţionale autentice. În acest caz, nu poate fi vorba decât de lucru constant, clădit pe o preocupare spirituală, singura care poate susţine un astfel de efort până la capăt. În fond, discutăm aici despre o metanoia. Tot în ”Religia si ordinea naturii”, Seyyed Hossein Nasr face următoarea observaţie pertinentă: ”Criza mediului cere nu doar soluţii retorice sau cosmetice, ci o moarte şi o renaştere a omului modern şi a viziunii sale asupra lumii.” Pentru realizarea acestei schimbări de paradigmă despre care scrie Nasr, aliatul cel mai important poate fi găsit în autorităţile religioase care mai păstrează o orientare tradiţională, acompaniată şi de cunoaşterea problemei. Când ne referim la creştinismul ortodox, trezirea la nivel superior pare să fie mai înaintată decât în alte situaţii. Din timpul precedentului Patriarh de la Constantinopole, Demetrios I, s-a evidenţiat o atenţie acordată mediului, ce s-a conturat mai puternic dupa venirea actualului patriarh, Bartolomeu I, numit pentru preocuparea faţă de oikos şi ”Patriarhul Verde”. Dar, Biserica nu trebuie lăsată să fie acaparată de problemele lumeşti, căci ţelul ei principal este să se ocupe de legătura directă dintre om şi Dumnezeu.

5. Dilema tehnologică


”În timp ce tehnologia poate inspira umanitatea cu o înclinaţie periculoasă spre autonomie şi auto-distrugere, nimeni nu trebuie să uite că scopul suprem al omenirii este să avanseze spre Creator, printr-o creaţie reînnoită continuu. Aşadar, imensul progres tehnic al zilelor noastre transmite, în cele din urmă, mai multă responsabilitate umanităţii. În consecinţă, relaţia Bisericii cu umanitatea şi responsabilitatea în privinţa lumii, o obligă să exercite un criticism anticipativ referitor la culturile înalt-tehnologice ce se schimbă rapid.”  Concluzii ca cele de mai sus, formulate de teologul John Chryssavgis, consilier al Patriarhului de la Constantinopole pe probleme ecologice, în ”Dincolo de imaginea sfăramată” (”Beyond the shattered image”), scot în relief trebuinţa unei atitudini judicioase, dar caracterizată de fermitate, atunci când punem problema raportării eco-tradiţionalistului la tehnologie. Înţelepciunea perenă a înseamnat mereu tinderea spre o reală obiectivitate, dincolo de concepte prea vagi şi instabile ca radicalismul şi ponderaţia. Războiul, dacă îmi este permis să mă exprim astfel, trebuie declarat abuzului de tehnologie, nu obiectelor care alcătuiesc tehnologia. Altfel, recunoaştem incapacitatea totală a omului de a rezista tentaţiei, în concluzie, infrângerea sa spirituală.

Desigur, restricţiile venite din sfera politicului, vizând reducerea treptată a dependenţei de tehnologie, în contextul actual în care omul nu utilizează tehnologia, ci tehnologia inutilizează omul, sunt un element greu de ignorat. Interzicerea anumitor moduri poluante de locomoţie în zone delimitate este, de exemplu, una din măsurile de acest tip. Aceste măsuri nu trebuie să ia forma unei întoarceri în trecut, ci a unui autentic viitor, cu atât mai puţin simulat cu cât ajunge, printr-o reconsiderare a Sacrului, la o reală împăcare cu trecutul. O izbândă politică depinde în mare măsură de precedenta reuşită în domeniul constituirii unor comunităţi nu neapărat mari, pentru început şi alcătuite nu doar din membri permanenţi. Dar, inclusiv vizitatorii trebuie să respecte regulile generale ale unei astfel de colectivităţi, aşa cum oaspeţii unei mânăstiri respectă regulile de bază ale acesteia. Se înţelege, regulile unei comunităţi nu pot fi defel cele ale unei mânăstiri; dar sunt aspecte în materie de ecologie, ce se pot desprinde din exemplul unor proiecte monastice bazate pe agricultură organică, cum este cel de la mânăstirea Ormylia, ce se derulează eficient din 1990.

Una din condiţiile ieşirii din impasul ecologic este orientarea spre o agricultură organică la scară mare. ”Dacă părem să fi pribegit în răstimpuri departe de agricultură, este pentru că agricultura nu poate fi evaluată izolat şi în acelaşi timp realistic. Ea este principala expresie a relaţiei noastre cu natura, mai mult decât, să zicem, o relaţie estetică sau sentimentală; este ţesută în textura întregii noastre existenţe şi ne atinge în fiecare punct.” Al IV-lea baron Northbourne, Walter Ernest Christopher James, mai des menţionat doar ca Lord Northbourne, cel ce a pus practic bazele agriculturii organice, scria acestea într-un eseu intitulat ”O privire spre agricultură” (”A glance at agriculture”), cunoscând bine că, o industrie puternică poate da de muncă unor braţe, dar nu poate înlocui toate funcţiile agriculturii tradiţionale. Industrializarea agriculturii trimite oameni din rural în urban şi concomitent, urbanizează ruralul, rupând balansul dintre sat şi oraş şi distrugând un modus vivendi şi o filosofie de viaţă în consonanţă cu cosmosul. Pennti Linkola, în cartea sa pe care am mai amintit-o, completează această concluzie – ”Profesiile care produc hrana nu sunt meserii asemenea altora. Agricultura nu este doar un mod de existenţă printre altele. Este una dintre condiţiile tuturor celorlalte meserii şi de aceea, deasupra tuturor acestea. O naţiune este precum agricultura sa, atât cât va exista umanitate.”


6. Masa critică

S-ar putea spune că situaţia, condensându-se, este pe cale sa atingă o masă critică. Problema environmentală a ieşit dintr-un cadru underground, dar nu se poate afirma, privind onest împrejur şi în noi inşine, că ne indreptăm spre echilibru. Semnale justificate de alarmă au fost trase, inclusiv de către cercetători ce au smuls recunoaşterea oficială, precum Konrad Lorenz, dar ele sunt înecate informaţional de pseudo-semnale de alarmă, venite pe căi mai mult sau mai puţin directe, din zona principalelor elite actuale, susţinătoare ale aşa-zisului progres. Mă hotărăsc să întreb: care progres, cel unidirecţional, al ştiinţei şi al construcţiilor ideologice desprinse dintr-o atitudine scientistă? Dar, atunci cand adoptăm o perspectivă holistă, ce rămane din acromegalia acestui progres fără pereche şi din năzuinţele sterpe inspirate de el? Înţelegerea ne obligă la reevaluare, iar o reevaluare nu ar putea fi completă dacă ar cuprinde doar prezentul, sau ar trata trecutul cu prejudecăţile prezentului, ceea ce este acelaşi lucru. În ”O privire spre agricultură” apare o trimitere la sensul cuvântului krisis, trimitere ce arată că cei dinaintea noastră cunoşteau ce presupune o criză şi anume, momentul în care omul trebuie să îşi achite datoriile, în urma unui proces la care este supus de ceea ce îi este superior, chiar dacă pedeapsa vine prin intermediul a ceea ce îi este inferior: ”Dacă în trecut dezastrele erau acte ale Divinităţii, ele sunt la fel în continuare; dacă atunci erau judecăţi, tot aşa au ramas şi acum, aşa cum admitem involuntar, când folosim cuvântul <<criză>>, al cărui înţeles literal este <<judecată>>. Depinde de umanitate cât de greu îşi va face următorul test, cât de aspră va fi judecata pe care o va solicita. Hedonismul majorităţii, legat de o indiferenţă ce se îngemănează cu masochismul în privinţa viitorului, poate avea consecinţe catastrofale, realmente. De va răzbi omenirea, sau măcar o parte din ea, să îşi accepte salvarea, rămâne de văzut; limpede este că, temeliile solide pentru aceasta nu sunt deloc greu de aflat.

Scrierea de mai sus, într-o formă similară, apare şi în Proiectul Arche.

Vina lui Diogene

Cred că am băut puţin vin din butoiul lui Diogene. Oricum, nu am prea multe de criticat la Cynic. Masvidal e plin de halucinaţii auditive, colorate frumos şi solicitante în privinţa interpretărilor. Aşadar:

                                     ” Soft omens
                                       Traced in air
                                       Phantom warnings
                                       Disassembling the captain’s chair”

Singura cucerire legitimă a stelelor

Despre astronomii arabi se poate zice, fără umbră de îndoială, că au fost cei ce au pus ultima semnătură poetică pe cer. Nu rareori însă, numele arabe ale stelelor sunt traducerile unor denumiri persane sau greceşti şi probabil că şi acestea sunt traducerile altor nume, deoarece chiar în ceea ce îndeobşte se numeşte preistorie, putem căuta cu succes începuturile astronomiei şi ale astrologiei. Cândva, astronomia era, de fapt, numai o ramură a astrologiei, nu a aceleia din horoscoapele ziarelor, ci a unei ştiinţe de a interpreta simbolurile conservate în titulaturile stelelor şi ale constelaţiilor. Numele de stele erau date conform unei legi a corespondenţelor universale şi a îmbinării simbolurilor rezultate. Vorbesc despre o perioadă cu mult înaintea celei a anticilor, ca zori ai cercetării şi ”umanizării” cerului, deoarece unele nume astrale sugerează o genealogie legată mai mult de (semi)nomadism, decât de sedentarism. Când spun acestea mă gândesc mai ales la ”Steaua Păstorului”, nume dat cel mai frecvent lui Venus, Luceafărul de Dimineaţă şi stelelor Capella (cea mai strălucitoare din constelaţia Auriga) şi Altair (în Japonia numită Hikoboshi, adică ”Steaua Tânărului Păstor”). Toate trei sunt extrem de luminoase, astre principale deci, pentru cei ce le-au numit. Deasemenea, în lucrarea sa ”Lascaux, the Magdalenians View of the Sky”, Chantal Jègues-Wolkiewiez indică o semnificaţie zodiacală a picturilor rupestre, precum şi faptul că peştera era aleasă în funcţie de orientarea gurii în raport cu soarele, astrul diurn jucând şi rolul de a lumina picturile în anumite momente importante. Ceea ce comunică Jègues-Wolkiewiez duce gândul la faptul că în epoca magdaleniană (sfârşitul ultimei ere glaciare, paleoliticul superior), artistul preistoric avea un cumul de cunoştiinţe de matematică, astronomie şi foarte probabil, încă ceva care nouă ne scapă astăzi. Sensul primelor tipuri de zodiac nu pare a fi, cel puţin nu în principal, ceea ce gândim automat când spunem ghicirea viitorului, ci reamintirea perpetuă a unor tipare universale ce se manifestă ciclic. Aceste tipare erau redate printr-o uriaşă alegorie pictată deasupra capetelor umane, o constelaţie urmărind pe alta, iar poveştile cu miez prinzând viaţă pe pânza celui mai mare cinematograf, cerul nocturn.

Aldebaran din Taur este cea mai cunoscută stea cu rezonanţă evident arabă. Numele de provenienţă este Ad-Dabaran, ceea ce înseamnă ”Cel din Urmă”. Numele se datorează, după cum se pare, faptului că Aldebaran stă undeva în urma Pleiadelor, el având o poziţie avansată în cadrul constelaţiei Taurului, lumina sa roşiatică mai fiind cunoscută sub numele de ”Ochiul Taurului”. Algol din constelaţia Perseu se trage din Ra’s Al-Ghuwl, ”Capul Demonului”, având o plasare ce nu corespunde capului lui Perseu, ci locului în care el ţine trofeul său, capul Meduzei. Nici Saiph, care provine din Saif, adică ”Sabia”, nu stă în mâna lui Orion, unde ne-am aştepta să o gasim, conform denumirii sale, de această dată lama fiind în teacă. Din constelaţia Acvila, An-Nasr At-Taa’ir, cunoscută şi ca Altair, este ”Vulturul în Zbor”. Achernar, cu o rotaţie extrem de rapidă ce o face să pară turtită, are şi ea un nume arab legat de structura constelaţiei Eridan, din care face parte: Aakhir An-Nahr, ”Sfârşitul Râului”. Alte nume ca Rigel, Betelgeuse sau Vega nu par însă, la prima vedere, a avea origini arabe. Totuşi, situaţia stă chiar în acest fel. Rigel are la bază substantivul Ar-Rijl, care înseamnă ”Piciorul”, steaua din clasa supragigantelor albastre având o poziţie inferioară în cadrul constelaţiei cunoscute ca Orion sau Vânătorul. Betelgeuse este o denominaţie ce provine din Yad Al-Jauza’, ceea ce înseamnă ”Mâna Centralului”, la Orion făcânde-se referire deseori în astronomia arabă prin termenul de ”Centralul”, nume dat cu alte ocazii şi constelaţiei Gemenii. Vega din Lyra provine din contragerea denumirii arabe An-Nasr Al-Waaqi’, ”Vulturul în Cadere”, Wega fiind iniţial forma scrisă cea mai răspândită. Traducerea numelui său arab a fost una din denumirile vechi ale întregii constelaţii Lyra, numită şi Vultur Cadens. Fomalhaut este o altă stea extrem de strălucitoare cu nume arab la origine: Faam Al-Huwt înseamnă ”Gura Peştelui”. Rasalgethi din actuala constelaţie Hercule are şi ea locul stabilit prin denumirea de origine arabă, Ra’s Al-Jathi: ea este ”Capul Îngenuncheatului”. Deci, numele stelelor desăvârşeşte anatomia constelaţiilor. Există şi un astru cu nume familiar celor care au vizionat filmele sau au citit cărţile din seria ”Dune” de Frank Herbert: Arrakis. Acesta nu este o planetă deşertică depozitară a unui drog unic, ci o stea din constelaţia Dragonului. Ar-Rakis înseamnă în limba arabă ”Dansatorul”, probabil din cauza felului în care ”joacă” limba fabulosului Dragon, căci poziţia stelei este corespunzătoare limbii acestuia. Din Câinele Mare se ridică steaua Mirzam pentru a anunţa venirea strălucitoarei Sirius. Mirzam are la origine substantivul Al-Murzim, ”Vestitorul”. Dar Sirius are o obârşie controversată: Syria, Osiris ori posibil Ash-Shi’r, ”Cunoaşterea”. Poate sanskritul Surya, soare adică, să stea la originea lui Sirius. Tot Sirius mai este şi Ash-Shi’raa Al-Yamaniyyah, fiind probabil folosită pentru orientarea pe drumul spre Yemen. Schedir din Casiopeea este o adaptare a lui Al-Sadr, ”Sânul” sau dacă preferaţi, ”Pieptul”. Sulafat din Lyra este degenerarea cuvântului arab As-Sulahfah, ”Ţestoasa”. O legendă ne spune că Hermes a plăsmuit excepţionala liră cu puteri miraculoase, pe care i-a dat-o lui Orfeu, utilizând tendoanele unei broaşte ţestoase. Numele Benetnasch si Alkaid sunt ambele ale unei singure stele din constelaţia Ursa Mare şi fac trimitere la o unică denumire arabă, Al-Ka’id Banat Al-Na’ash, ”Căpetenia Fiicelor Catafalcului”, altfel spus ”Căpetenia Jelitoarelor”. După cum se vede, denumirea izvorăşte dintr-un sens mai vechi de care era legat steaua aceasta, precum şi cele din vecinătatea ei.

Nenumărate scene se desfăşoară pe cerul senin, puzzle mitologic scump la vedere deasupra oraşelor industrializate, dar ne vom apleca momentan asupra uneia singure, cu care suntem într-o legătură ce ţine de unele fundamente. Vizibil din noiembrie până în aprilie, Vânătorul se luptă cu Taurul lângă râul sacru din mitologia greacă, Eridan şi are ca aliat constelaţia Câinele Mare. Lesne remarcabil, rădăcina triconsonantică a râului face posibilă şi o asociere cu Iordanul. Totuşi, ne vom apleca spre mitul zonal al întemeierii Moldovei. Dragoş, viitor domn al acestei ţări, împreună cu Molda, căţeaua sa credincioasă, vânează un bour, taur sălbatic ce apare şi în picturile rupestre de la Lascaux. Hărţuind fiara fără încetare, câinele vânătorului va sfârşi prin a se îneca într-un râu. Dar jertfa sa nu poate fi zadarnică, fiindcă vânătorul reuşeşte să răpună masivul adversar cu coarne, prezent ca trofeu protector pe stema Moldovei. Câinele, care la prima vedere este doar un personaj secundar, prin moartea sa este cel ce sacralizează apa curgătoare şi îi dă numele pe care îl va lua întreg ţinutul.

O altă interpretare a simbolurilor comunismului

Este 1923, Lenin se apropie de moarte, dar a apucat să-i vadă pe comunişti sărbătorind triumfători. Drapelul ce ne înfăţisează Serp i molot poate fi adoptat, pregătindu-se să devină celebru şi să amplifice zgomotosul clocot al bolşevismului. Acum, pare totuşi straniu să oferi o altă interpretare simbolurilor de pe drapelul sovietic, în afara celei extrem de evidente: chemarea ţărănimii alături de proletariat, împotriva claselor superioare. Dar să încercăm un alt punct de vedere, care nu îl anulează pe primul, ci îl completează, favorizând o explicaţie mult mai profundă a fenomenului comunist şi a consecinţelor sale, trimiţând raze până în straturi mai adânci ale memoriei umanităţii, în acele ţinuturi mentale în care i s-au copt vise şi i-au îmbobocit furtuni. 

Mai întâi, ciocanul. Cine era în stare să îl răsucească deasupra capului cu invidiată usurinţă, dând uimitoare lovituri adversarilor? Da, pare straniu să fie el, mai ales plasat într-un context ca cel din Rusia de după 1917, dar acesta este Thor cel voios, cel arţăgos şi nu în ultimul rând, cel rapid ca fulgerul. Cât despre seceră, ea este altă armă zeiască, dar îi aparţine lui Cronos, zeul care şi-a castrat părintele, pe Uranus. Acum, unii care sunt mai fii ai timpurilor acestea, se grăbesc să strige: până aici! Ce le pot zice decât să aibă răbdare, căci nu acestea alcătuiesc tot ce am să rostesc? Ciocanul lui Thor, zeu eminamente războinic, kşatriya ideal cu domiciliul printre norii de vijelie, este chiar fulgerul, care la rândul său, simbolizează viteza care face lovitura să fie năpraznică. Este cunoscut, comunismul necesita o mare rapiditate pentru concepte ambiţioase ca exportul de revoluţie şi revoluţia continuă, dar când mă gândesc la viaţa grăbită (care tot se mai grăbeşte) din societăţile familiare nouă şi din care, la suprafaţă comunismul absentează, trag concluzia că ne plecăm tot unui Thor înrăit, căci aproape permanent este observabilă o (in)umană goană văduvită de contemplaţie, numită pretenţios acţiune. Dar ştim bine, în cazul în care ”nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie.(René Guénon – ”Criza lumii moderne”)

Totodată, să nu uităm un lucru elementar, fulgerul este o descărcare electrică; iar conform unui dicton leninist, comunismul este socialism plus electricitate. Dacă ne îndreptăm privirea spre culorile asociate zeilor din spatele uneltelor-arme alese ca simboluri de comunişti, constatăm că zeului mânuitor al Mjöllnirului, adică al ciocanului asociat exoteric cu proletariatul, noua clasă dominantă conform paradigmei comuniste, îi corespunde în sistemul filosofic Samkhya, aprinsa culoare a gunei rajas, tendinţa de a acţiona pasional, de a expanda pe orizontală. Pe barba roşie a lui Thor! Cercetând imaginea lui Cronos, observăm ca îi era asociată o culoare pe care o afişează pe steagul lor, alături de roşu, doar anarho-comuniştii: negrul gunei tamas, tendinţa descendentă ce duce în Haosul originar. Rămâne însă total absentă o gună, cea căreia îi corespunde albul, sattva sau altfel spus, tendinţa ascendentă, fără de care apropierea de Divin este imposibilă.

Secera lui Cronos nu este o armă mai puţin de temut decât ciocanul lui Thor, mai ales când zeul o ia razna, iar oamenii tind să îl urmeze. Cronos este, nu cred că mai trebuia să o spun, zeul Timpului par excellence. Concepţia comunistă referitoare la timp este una bazată pe istoricitate, ideea de progres fiind fetişizată în contextul teoriei timpului linear, contrazisă atât de viziunea postmodernistă a unui filosof de stânga ca Michel Foucault, cât şi de cea tradiţională care vede un timp spiralat, ciclic, reafirmată în secolul trecut de gânditori ca René Guénon sau Julius Evola. De fapt, concepţia comunistă referitoare la viaţă este una bazată pe Timp, pe iluzia evoluţiei permanentizate; în comunism avem de-a face cu o lume la picioarele lui Cronos. Versiunea romană a zeului Timpului, Saturn, comportă similarităţi vădite cu (bi)necunoscutul Satan- nu doar asemănari de nume, deoarece atât Cronos cât şi Satan, sau altfel zis Saturnus Severus şi Iblîs al-Qadîm, bătrânul diavol, sunt asociaţi cu o aură întunecată şi prezentaţi ca fiind zei vârstnici, care într-un trecut îndepărtat, au cunoscut puteri foarte mari, spre recuperarea cărora tind. Imaginea modernă cea mai comună a morţii o arată mânuind coasa, în fapt secera Timpului. Răul este degradarea continuă, moartea repetată. Tot ce este muritor stă în raza de acţiune a lui Satan. Caricatură a Divinului, el este personificarea Timpului, condensarea a ceea ce acesta din urmă are mai perfid în el: speranţa deşartă a vieţii eterne în interiorul său măcinător.

O paralelă ne-ar arăta că, aşa cum Cronos îşi devora copiii, Satan îşi consumă adepţii care, ca şi copiii mâncaţi de Cronos, ratează ieşirea din Timp, anistoricitatea, adică sustragerea din mundan şi găsirea Sacrului autentic. Este sau nu comunismul, unul dintre cei mai mari inamici ai căutării liniştii în observaţia detaşată, un duşman care a jurat moarte preoţilor şi călugărilor? În celebrarea lui Cronos/Saturn sub forma Saturnaliilor, se petrecea un alt fapt interesant: ordinea socială era întoarsă pe dos. Dar fără Satan, deci fără test, fără ispita din cadrul timpului, omul nu poate deveni Om, căci Saturn, în calitate de bătrân este şi dascăl, profesor care trebuie depăşit.

Vedicul Indra, zeu războinic celest, omolog al lui Thor după cum arată  Mircea Eliade în ”Patterns in Comparative Religion” şi Georges Dumézil în ”Heur et malheur du guerrier: aspects mythiques de la fonction guerrière chez les Indo-Européens”, era înarmat cu Vajra, temutul fulger de diamant. Din ”Theogonia” lui Hesiod ştim că secera lui Cronos era şi ea confecţionată tot din diamant. Aşadar, avem secera şi ciocanul, zeieştile arme sclipitoare, sortite a se reîntâlni, căci au origine comună; s-a născut viteza din Timp, dar nici Timpul nu s-a născut din altceva decât din mişcare, din viteză. Un alt omolog al lui Thor, în mitologia greacă de data aceasta, este chiar Zeus, copilul zeului cu secera, care la naşterea sa a izbutit să îşi înfrângă tatăl, ce a rămas mereu dornic de revanşă. Aparent, Thor şi Cronos nu pot fi decât antagonişti, căci viteza s-ar spune că luptă cu Timpul, când scurtează distanţe şi arde etape. Dar ce se întamplă când alergi înspre Timp?

De ce, în cele din urmă (căci pe lângă versiunea celebră au existat şi altele), nu şi-a ales comunismul ca simbol alte arme, alte unelte care să reprezinte ţăranii şi muncitorii? Da, a ales tocmai armele a doi zei, cu semnificaţii atât de adecvate unei caracteristici pe care a absolutizat-o: viteza Timpului. Comunismul pare că a cedat, dar cele două forţe capătă în continuare în viaţa noastră, valenţe care ţin din ce în ce mai mult de grotesc. Răsare o ultimă întrebare, la care las scrutătorul să răspundă: a încercat fenomenul cunoscut sub numele de comunism, să câştige simpatia unor puteri mult mai mari decât muncitorimea şi ţărănimea; sau a imitat inconştient, subjugat de vraja forţelor care mişcă lumea?

Consecinţele transparenţei

Transparenţa nu naşte oameni interesaţi de lucrurile importante, după cum votul democratic nu determină multă lume să se prezinte la urne şi mai ales, nu determină multă lume să voteze interesându-se de candidatul votat. Transparenţa este un raport ce nu poate funcţiona decât între oameni de nivel foarte apropiat. În majoritatea condiţiilor, ea duce la proaste interpretări. Transparenţa politicii este mai puţin necesară decât cea a economiei, iar transparenţa religiei este şi mai puţin necesară decât cea a politicii, religiile fiind cele mai pasibile de proastă interpretare şi scoatere din context.

Un om, politician sau nu, pus să îşi declare public averile, este des antipatizat de majoritate, dar nu de lista celor mai bogaţi oameni/politicieni este nevoie, ci de o lege corectă, care să aplice măsuri punitive drastice celor ce încearcă să ajungă la putere pe căi ilegitime, celor ce au acumulat fradulos averi, indiferent de cât de mari sau de mici sunt acestea. Altfel, chiar cei cu averi de provenienţă necinstită vor conduce, scoţând în lumina reflectoarelor marionetele lor, cele fără de avere. Se promovează, în general, un tip de transparenţă nocivă, ce creează iluzia unei echităţi datorată faptului că, deşi  în libertate, cei cu consistente averi dubioase par sa nu aibă nici o şansă de a influenţa masele. Nimic mai fals, chiar dacă le este aparent mai greu să facă aceasta şi au nevoie de ”păpuşi”.

Scopul societăţii este, fireşte, cel de a crea oameni capabili de originalitate (înţelegându-se prin originalitate, ceea ce poate fi ea, în speţă, capacitatea de a turna o fărâmă din Etern, într-o nouă formă, nu ceea ce nu poate fi, ceea ce se înţelege des prin originalitate, astăzi) şi iniţiativă (înţelegându-se prin iniţiativă, o decizie luată în urma unui proces de discriminare, având o vastă experienţă în spate, nu un gest reflex, ca urmare a unui impuls macrosocial), dar acest glasnosti reambalat nu poate conduce omul la calităţile numite mai sus, pentru ca el serveşte aproape totul, dar de-a gata, fără pedagogie, când modurile de a absorbi informaţia sunt azi din cele mai denaturate.

Cei care fac apologia societăţii deschise dar se lovesc de nenumărate obstacole, pot a se scălda perpetuu în ideea că aceasta este mult prea evoluată pentru majoritatea oamenilor de azi, dar nu vor face altceva decât să se anuleze, atât timp cât cer transparenţă în şi între toate domeniile, deci pentru majoritate. În realitate, o transparenţă există dintotdeauna, dar în sânul acelor comunităţi (familii, ordine religioase, etc.) în care încrederea este bazată pe o asemănare puternică, ce are drept cauză legătura de rudenie ori de credinţă. Transparenţa modernă este sudarea forţată a crezurilor unor oameni foarte diferiţi. Proclamându-se drept democratică sau liberală, ea devine ipocrită. Pe măsura ce avansează, arată că nici măcar nu poate avea un scop, ci doar un mijloc democratic ori liberal, o scurtă etapă de acest tip. De asemenea, asociindu-şi transparenţa vehiculată intens în ultimele decenii, democraţia şi liberalismul nu pot decât să se infirme.

O problemă actuală apare în faptul că transparenţa pretinsă de la un guvern este mult mai mare decât cea pretinsă de la o companie. Acest fel de a interpreta transparenţa are o traiectorie clară, duce la desfiinţarea statelor prin minimizare şi la crearea unor companii tot mai gigantice, mult mai puternice decat statele, spre deosebire de acestea însă, clădite strict pe interese financiare, fără a se ţine seama de apropierile de ordin biologic sau religios-spiritual.

Transparenţa nu îi poate da cetăţeanului experienţa pe care nu o are, acesta este faptul pe care nu îl înţelege Karl Popper în ”Societatea deschisă şi duşmanii ei”, când îl acuză practic pe Platon că are o poziţie nereceptivă la nou, că ar detesta schimbarea. Fără îndoială, militanţii pentru o societate deschisă sunt revoluţionari. Este o revoluţie a unor celule împotriva Totului, o neînţelegere a simbolismului arhaic al Vălului lui Isis, metaforă ce descrie suprafaţa Lumii, cu gradele ei diferite de transparenţă, în funcţie de gradul de iniţiere a celui care contemplă Lumea. Cel care nu poate pricepe multe, nu trebuie silit sa îşi închipuie şi mai multe.

Este mult mai puţină nevoie de glasnosti, decât de inteligenţă. Mult-discutata străvezime a mediului social creează omului, în general, o stare de lene de a mai cerceta, plăsmuieşte halucinaţia că sistemul este controlabil oricând de către cetăţean şi că cetăţeanul poate dormi liniştit. Cum putem observa, universul nu ne apare translucid; este o colecţie infinită de enigme, fapt care ne solicită permanent inteligenţa. Se înţelege, într-o coabitare armonioasă, sistemul şi cetăţeanul nu trebuie sa fie într-un conflict în care primul să incerce sa îi ascundă celui de-al doilea cât mai mult, pentru a-l provoca să-i încalce legile în goana după informaţie valoroasă (într-adevar, prea puţini şi-ar permite să încalce legile pentru a afla lucruri neesenţiale, căci chiar şi având o obsesie, s-ar gândi de cel puţin două ori înainte). Până să creeze mase tot mai mari de oameni leneşi din punct de vedere mental, dezinteresaţi de mulţimea de statistici sau oameni la polul opus, obsedaţi de presupuse venituri nemeritate ale persoanelor şi instituţiilor cu care au răfuieli personale, societatea deschisă ar trebui înlocuită cu un bun elitism, care să aibă un sistem de recompensare a omului care a urcat pe scara socială şi prin acces la informaţie (informaţiile personale însă, ar trebui să fie inaccesibile oricărei alterităţi, indiferent de locul ocupat în ierarhie), căci astfel şi ascensiunile în ierarhia societăţii vor fi mai meritorii, şantajele şi propaganda mincinoasă fiind parţial preîntâmpinate prin acest tip de sistem. De altfel, pedepsele pentru sustragerea aceleiaşi sume de bani, de exemplu, ar putea creşte progresiv cu poziţia socială a autorului, pentru a fi prevenite inclusiv infracţiunile născute din folosirea abuzivă a informaţiilor la care accesul, prin urcarea pe cursus honorum, a fost câştigat.

Transparenţa, în sensul ei modern, cel cu care se caută obişnuirea individului, presupune o reciprocitate pervertită, ideea de abandonare a intimului, inclusiv de către cetăţeanul de rând, cetăţean care, spre deosebire de conducător, se naşte cu funcţia sa, nu optează pentru ea. Într-un sistem totalitar clasic, te revolţi pentru că eşti urmărit, într-un sistem extrem de transparent nu te mai revolţi, uitând că, fără experienţă, tu pierzi cel mai mult, deoarece nu poţi înţelege tot ceea ce ştii despre cei care conduc (şi nici cât de adevărat este ceea ce ştii), deşi ceea ce află ei este perfect inteligibil şi de un folos mult mai mare. Aceasta duce inevitabil la monitorizarea perfectă a celor de jos. De altfel, nu cred că orice cetăţean va avea vreodata acces, într-o societate oricât de utopică, la înregistrările camerelor video prezente, tot mai des, în spaţiul public.

Valoarea transparenţei devine egală cu zero, lipsită fiind de o putere de decizie a oamenilor, una conştientă şi reală, iar cele mai transparente societăţi de astăzi nu sunt caracterizate nici măcar de referendumuri populare (acestea ar putea fi, însă, o reală consultare a organismului social, doar dacă puterea de vot a anumitor elemente sociale cu competenţe scăzute, ar fi diminuată în raport cu cea a celor mai competente), privitoare la schimbările majore (vezi de ex. cazul Tratatului de la Lisabona, validat in parlament, în aproape toate statele Uniunii Europene). Este în van să ştii câţi bani sunt alocaţi din buget pentru fiecare domeniu, dacă nu poţi face nici o schimbare eficientă sau şi mai grav, dacă eşti asaltat aproape continuu de unica doctrină oficială, pentru ca distribuirea fondurilor să ţi se pară corectă, oricare ar fi priorităţile alese de conducători.

Scrierea de mai sus, într-o formă similară, apare şi în Proiectul Arche.