Skip to content

Orbul, ologul şi eclipsa de soare – imagini metaistorice în cetate (prima parte)

Iunie 6, 2010

 

Scrierea de mai jos, într-o formă similară, apare şi în Proiectul Arche.

I. Absenţa unei clase sociale

Ideea unei elite, în sensul unor oameni care rostesc şi făptuiesc, nu în calitate de supraoameni, dar ca reprezentanţi umani ai Supraumanului, este astăzi în ochii multora nu doar una riscantă şi ca atare, potrivită pentru a fi hulită, dar, inclusiv, una anacronică şi deci, nimerită pentru a fi persiflată din reflex. Societatea actuală, emancipată de călăuze de acest fel, apare pentru majoritate extrem de plină de vitalitate în agitaţia ei caracteristică, însă la o privire mai atentă se înfăţişează cuprinsă chiar de o bizară formă de paralizie. Forfota-i, mai degrabă, este un tremur pe loc – şi acesta aritmic. Pragmatismul prost orientat o conduce la imposibilitatea de a devia cât de puţin de la idealurile de ieri, în pofida faptului că întrezăreşte în continuarea acestora doar finalităţi distopice similare între ele. Aşadar, experimentul prin excelenţă, sistemul actual pregătit să anunţe sfârşitul istoriei, pare gelos, gata să nu mai admită nici un fel de experimente şi experienţe în cadrul său.

Este posibil, de altfel, ca o previzibilitate mare pe o perioadă destul de lungă să fie succedată de o schimbare violentă, o ieşire explozivă din tipar a societăţii, dacă judecăm după mai largul tipar obişnuit al fenomenelor naturale. Şi oare ce altceva este mersul societăţii, la urma urmei, decât un fenomen natural? Ce ar putea deci, să diminueze intensitatea unui seism al lumii, decât o pregătire în vederea schimbării, un început de abatere de la cursul actual? Acum, de neeludat, ne iese în drum marea problemă: care modificare adusă cadrului social ar putea preveni o violentă izbucnire a minţilor umane, o rupere a barajelor lacului de acumulare, al unei societăţi în care primatul economicului încearcă să asfixieze Infinitul din om?

Ţin seama de faptul că ceea ce este esenţial este imuabil, iar tot ce este neesenţial este sortit schimbării. Iar cum ceea ce revine este etern şi nici chiar ceea ce revine, ci ceea ce este căutat prin revenire, îi dau dreptate lui L. Blaga, atunci când spune următoarele: ”Atitudinile creatoare ale omului sunt un fel de zei care îşi mănânca copiii, ele plăsmuiesc idei – şi apoi şi le distrug. Atitudini creatoare străine de geneza lor le mântuie însă de părinteasca distrugere. Ideile se altoiesc asupra unor nevoi creatoare străine – şi în felul acesta câştigă valori din ce în ce mai mari fără de a-şi schimba conţinutul. Cultura unei epoci oarecare e însărcinată cu posibilităţi de neprevăzut. Culturi vechi sau elemente constitutive ale acestora se pot reîmprospăta – sporindu-şi valoarea – prin mutaţiuni funcţionale; în sensul acesta riscăm paradoxul că tradiţia are importanţă reformatoare, că trecutul poate avea o mai mare valoare în viitor decât în trecut, că afinitatea dintre spiritul omenesc şi ideile sale creşte cu timpul” [1].

În situaţia găsită, mă încumet să cred că, dintre structurile pe care ne-am învrednicit să le împaturim în colb, elitele reclamă în mod special o reafirmare originară într-o redefinire, într-o mutaţie în ceea ce priveşte rolul, fiindcă acea intervenţie subordonată sentimentului Legii Divine este singurul tip de intervenţie ce s-a dovedit capabil să alcătuiască, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, armonie, nu doar ordine. Altminteri, nu fără o tentă de ironie amară, surprind mulţi supuşi acultători ai actualului sistem nivelator, cum admiră un anume ”ceva” nedefinit, vizibil la unele vlăstare ale familiilor aristocrate încă nestinse, deşi forţa şi eleganţa acestor urmaşi este, în cazurile mai frecvente, o amprentă estompată faţă de cea a predecesorilor. 

II. Adaptatea elitei la context şi adaptarea contextului la elită

Nici una dintre proiectările Epocii de Aur în istorie nu deţine mai nedrept, mai ipocrit şi mai strident denumirea aceasta decât acele exemple în care Epoca de Aur a fost proclamată disociat de Divinitate, sau mai bine spus, în contra ei. Ele au culoarea aurului, dar precum fosforul sclipesc numai în întuneric. Toate aceste false Epoci de Aur se pot facil identifica prin ”supremaţia imaginii” ce le caracterizează, fie că este vorba de prezenţa sufocantă a flamurilor incitatoare ori de suveranitatea peliculelor. De aceea, când spun elite reale, nu doresc să se înţeleagă nici măcar acelea care, în calitate de speculante eminenţe cenuşii, deţin o urmă de control asupra derivei sociale, ci acei oameni care, păstrându-şi o lungime firească a nasului, pot vorbi despre Omniprezentul Nemuritor. Foarte probabil, elite similare, nu doar simple elemente comandante, au mai existat; felul în care îşi imparţeau atribuţiile era însă, în cazul în care atingea excelenţa – iar dacă este să judecăm după prosperitatea şi rezistenţa unor imperii culturalizatoare şi civilizatoare – se pare că o atingea, atât de adaptat situaţiei date atunci, încât nici dacă ar fi desluşit nu ar putea fi reutilizat în întregime.

Sinceritatea faţă de Principiul Suprem trebuie să fie prima calitate a unei elite, desigur insuficientă pentru a face din aceasta o elită capabilă să conducă, deoarece pentru a guverna sunt indispensabile calităţi secunde ce relaţionează nu doar cu vita contemplativa, ci şi cu vita activa. Motiv pentru care lumea poate fi consiliată de cei retraşi dincolo de ea, dar ”nu trebuie condusă în ultimă instanţă de un cerc de înţelepţi, de un grup de mahatmaşi de dincolo de Himalaya” [2]Dacă în locul unei simple oligarhii se simte nevoia de o elită, cea din urmă este datoare să aibă în vederevidul creat de lipsa ei o poate absorbi oricând înainte ca ea să se cristalizeze. Şi de aceea, este vital pentru ea să îşi întărească mai întâi coaja, cu mult înainte ca sâmburele să fie capabil să rodească.

O mare problemă care apare de fiecare dată când se vorbeşte despre elite este libertatea. Sunt privite cu ochii întredeschişi, văzute ca fiind, în primul şi în primul rând, înrobitoarele maselor, strivitoarele libertăţilor lor. Dar oare ce fel de libertăţi răpesc elitele ? Poate fi considerată libertatea totală un atribut al maselor? Nici măcar al elitelor, de vreme ce nici unele nici altele nu au, să spunem, libertatea de a trăi pe Soare… Când unele libertăţi sunt refuzate de prelungirile unei intuibile Legi Divine (Supreme), în numele aceluiaşi Divin din om, mai puternic manifestat prin omul de elită, cum nu ar avea acesta dreptul ce coincide cu datoria de a stăvili anumite libertăţi ale celorlalţi, în cazurile în care această limitare a unor libertăţi mai mici îndeplineşte condiţia de a conduce spre obţinerea accesului la libertăţi mai mari, fiind o ţărmurire pe orizontală, menită să canalizeze privirile vertical, în sus? Mă întreb ce fel de oameni au fost cei care au aruncat atât colb în ochii fraţilor lor sub forma libertăţii de expresie, când, prin ”distractivizarea” (înţelegând prin aceasta distragerea atenţiei de la problemele filosofice fundamentale, nu doar entertainmentul) sistematică a mediului, le-au restrâns mult mai importanta libertate de gândire, dinspre care ar trebui pornit spre libertatea de expresie, după lungi reflectări, ci nu în răspăr? Dar, fiindcă se petrece invers, libertatea de gândire fiind uzurpată de libertatea de expresie, deşi între ele există o diferenţă ca de la Cer la Pămant, asistăm la o puerilizare a societaţii, la o dispariţie a ”bătrânilor”, a celor înţelepţi, în fine, a elitelor. Rezultatul? Într-o societate în care toţi au libertate de expresie, cel mai deştept dintre neruşinaţi este cel mai influent, în dauna celor care sunt prea deştepţi pentru a nu se ruşina.

Cel căutat prin revenire, firescul adică, poate fi simţit prin palpări şi tatonări inspirate, inclusiv în cadrul dezordinii actuale: în locul simbolurilor care sugerează apar surogatele care pretind că pot înlocui, dar arhetipurile rămane arhetipuri. Ridicarea unei oligarhii s-a dovedit a fi inevitabilă chiar şi în sistemele bazate pe ideologii care propuneau destratificarea societăţii. Acea ”lege de fier a oligarhiei” [3], despre care vorbea Robert Michels, s-a arătat de neeliminat şi după enunţarea sa. În aceste condiţii, în care apariţia unei clase conducătoare este inevitabilă, de ce nu este preocupată masa ca această clasă conducătoare să fie cea mai bună, ci vrea ca aceasta să îi semene? Dar, aş spune eu, mult mai mult decât vrea masa să îi simtă asemenea ei pe cei care o conduc, fie că îi vede sau nu, clasele conducătoare moderne vor să fie asemenea masei, căzând pe nesimţite sub vraja ei şi a instinctelor necontrolate. De ce ar trebui sa fie preocupată societatea, dacă oricum este ”condamnată” să aiba elite, dacă nu de a avea elite cât mai demne de urmat? Ar rămane de văzut doar care sunt cele mai bune elite pentru societate şi cum anume s-ar putea extrage din minereul în care… vegetează.

III. Masa, elitele…

Fapt firesc, năzuinţa oricărui om este spre o libertate mai mare. Prin aceasta se poate înţelege însă o libertate mai elevată, culturală, ori o mai largă libertate de tip zoologic. Când omul muşcă momeala zoologiei şi nu ”hrana” ce îi este proprie, se cheamă că el alege o mărire a libertăţii în sens cantitativist, chiar dacă pentru obţinerea acesteia, intră în jocul realităţii şi fără să-şi dea seama, sau fără să dea prea multă importanţă, urcă nevoit şi o treaptă sau două pe altă axă a libertăţii. Astfel se întâmplă că, dincolo de un costum impecabil şi de o exprimare aleasă, frecvent ramân ferm ancorate numeroase slăbiciuni ale masei, fie că poartă nume ca naivitatea sau cinismul. Toţi oamenii ascund în ei, în variate proporţii, bineînţeles, caracteristici ale masei şi ale elitei, iar de nu ar fi fost în acest mod, probabil că un om de elită nu ar putea să cunoască masa altfel decât direct, sondând-o, poate chiar nici astfel. Oricare pasăre rară, explorându-şi cotloanele interioare, poate pricepe mai bine profilul masei. Nuanţele, complexitatea naturii şi a omului, permit totuşi, ba chiar cer, linii fine de demarcaţie, care ar trebui să risipească unele confuzii în legătură cu acest binom arhetipal.

Cel de o clasă superioară este cel care cooperează cu celălalt, dar nu face concesii în materie de esenţă a crezului său înalt. Prin cooperarea sa el se deosebeşte de spiritul masei; indivizii masei nu cooperează; mai explicit, atunci când par a o face, ei se topesc unul în altul şi acţionează după un fel de ”miros”. Aceasta face ca masele să fie, cum s-ar spune, uşor de dus de nas, spre deosebire de tipul elitei, atent la capcanele pe care i le întind alţii, dar mai ales la cele pe care şi le întinde singur. Exaseperantul reprezentant al elitei nu-şi va face vreodată iluzia că este singular, deşi are gusturile sale rare, deseori numeroase, fără a căuta, totuşi, excentricitatea ca scop în sine.

Omul de masă, cu toate pasiunile sale cu atât mai comune cu cât le adoptă pentru a se remarca, are iluzia unei personalităţi total distincte – şi poate este bine sa o aibă, câteodată, căci în momentul în care îi va fi spulberată, la un astfel de om există riscul să cadă foarte uşor în extrema opusă şi să ajungă la a crede că el… nu există. Acest tip nu sesizează când vocea pe care o aude în interiorul său este numai vocea celui care i-a zâmbit cu interes ieri, când i-a strâns mâna. Iar masa, focul chtonic din fiecare, tinde sa-şi provoace mereu opusul, să-l antreneze, construindu-şi în interiorul cetăţii, din timp în timp, câte o întruchipare cumplită şi ilară totodată, astăzi, mai mult ca niciodată parcă, parodiind elita, căci cei care formează masa actuală ”plutesc liber”, ca un ”agregat gazos”, fascinat, derutat şi disipat de numărul interacţiunilor posibile, dar dezinteresat de implicaţiile acestor interacţiuni şi înfăţişându-se în final ca ”o sumă de microanarhisme şi individualităţi” [4], după nimerita spusă a lui Peter Sloterdijk. Ar putea părea o impertinenţă să acuzi masa că restrânge libertăţi; doar ea este pururea căinată ca fiind înlănţuită şi călcată în picioare. Şi totuşi, acesta este adevărul, masa, prin însăşi natura ei, are tendinţa de a încălca celuilalt libertăţi, destul de des din cele mai înalte, ce decurg din înţelegerea superioară a unui Paradoxal Infinit (Absolut) şi a unor ramificaţii ale sale, căci masa este prin definiţie posesivă, mamă excesiv de îngrijorată şi iubită acaparatoare, în ultima instanţă, aplatizantă a elitelor. Într-un discurs din 3 noiembrie 1774, ţinut în faţa electorilor din Bristol, constatând tendinţa generală de degradare a firescului raport dintre elită şi obişnuit, Edmund Burke, conştient că rolul şi virtutea masei este să recunoască şi la urmă, să selecteze cine îi poate arăta calea, nu să numească oameni care să o transporte ca un birjar (sau şofer de taxi) în loc de a o călăuzi precum un ghid, cerea, pentru elita autentică, libertatea ce îi este rezervată: ”Reprezentantul dumneavoastră vă datorează, nu doar efortul său, ci şi judecată, iar el trădează, în loc de a vă sluji, dacă o sacrifică pentru opinia dumneavoastră”.

IV. …şi coincidenţa obositoare

O paralelă între masculin-feminin şi elite-masă nu este nici inedită, nici de dată recentă. Dacă in secolul XX ea a fost reafirmată, cei care au readus în tablou această paralelă nu s-au prea îngrijit şi de a o prezenta onest, relaţia masculin-feminin fiind cea pe care o percepeau puternic subiectiv, într-un mod weiningerian, văzător doar al faţetei întunecate a femininului pur, care rezida şi în ei, bineînţeles, ba care pare a fi tocmai cel care împrumuta tonului patima. Uitând că femeia este cea menită să-i zdrobească şarpelui capul, majoritatea celor care în secolul precedent au expus pe plan politic asemănarea dintre sexe cu structura ierarhică a societăţii au facut greşeala de a subestima feminitatea tipică masei şi principiala ei egalitate – complementaritate de tip coincidentia oppositorum în care semnificaţia egalitarismului modern este radiată – cu masculinitatea elitelor.

Constantin Noica, vorbind despre femeie la modul general, semnala ”printre virtuţile ei, o anumită luciditate, pe care niciodată un bărbat n-o poate atinge: o luciditate pasională. Într-un bărbat pasiunea creează aproape întotdeauna dezastre, la femei ai impresia că, dimpotrivă, dă certitudini” [5]. Orice s-ar mai zice, nu fermentaţia entuziastă a masei, cea care altă dată nu se sfia să preţuiască pe Măria Sa ca pe un Uns al Domnului deşi în acelaşi timp, trimitea ocări la adresa hapsânului, jupuitorului si neîndurătorului, continuând să muncească şi să trăiască spontan o transcendenţă de invidiat, a ruinat ultimele secole. Abnegaţia feminină, specifică masei, nu s-ar fi fisurat dacă încrederea nu i-ar fi fost înşelată. Semiconştientă cum este, mulţimea a ales mai mereu o soluţie pe care nici omul de elită, analizând-o în cadrul pre-contextului ei, nu o poate cataloga altfel decât ca fiind cea mai logică. În cadrul pre-contextului, pentru că ceea ce îi lipseste acestui uriaş numit de unii gloată, este capacitatea de a prevedea pe termen mai lung, talantul prognosticului bine pus, darul profeţiei.

Chiar şi atunci când masa germanilor l-a ales cancelar pe cel care avea sa devină Führer, masa a bifat opţiunea cea mai adecvată descătuşării ei, dupa 15 ani de mizerie si umilire, dintre toate becisnicele soluţii ce făcuseră pasul în faţă. Pasiunea în cazul ”elitelor”, predominarea principiului feminin la conducătorii societăţii, la cei la care trebuie să fie mai curând conştienţi decât intuitivi, pare sa fie cea care (poate chiar precedată de o prea mare lipsire de element feminin, ce ar fi putut să aibă ca primă consecinţă o imensă detaşare faţă de mersul lumii), a astupat ferestrele vremurilor, împiedicându-le de la a oferi o perspectivă spre Vremea care stă şi vremuieşte. Nicăieri instinctualitatea nu apare mai monstruoasă decât atunci când ajunge în locuri care nu-i sunt menite. Statornicit în locul său, instinctivul îşi are rolul lui. Încolo, una dintre cele mai plastice imagini prezente în sistemul filosofic indian Samkhya, frecventă şi în înţelepciunea milenară a basmelor, este cea a orbului care îl poarta în cârcă pe olog, simbol al cuplului primordial format din Puruşa şi Prakriti, elementul activ pur, insensibil prin caracterul său constatator şi cel pasiv pur, foşnitor şi orb ca apa. Picioarele unuia sunt două cioturi – fără orb, el este penibil cu toata clarviziunea lui; poate doar să se târască în mâini şi ce altceva este mai jalnic pentru cineva cu o vedere ce străpunge orizontul si înconjoară lumea? Forţa de locomoţie a celuilalt este imensă, umerii îi sunt vânjoşi, însă cecitatea sa îl împiedică să distingă clar. Pasiv, el este totuşi mâna care mângâie sau loveşte; cel activ are iniţiativa, observând şi totodată indicând, deci conducând.

V. Despre veşnica latură conflictuală a relaţiei

Daca cel care citeşte se va fi gândit că are în faţă o pledoarie în favoarea a ceea ce îndeobşte se înţelege prin ”elite cognitive”, înşelarea sa nu va fi mare, dar înşelare va rămane. Nu raţiunea, mereu incapabilă să ofere o vedere de ansamblu de care omul de elită are nevoie, este cel mai de seamă atribut al lui, ci intuiţia intelectuală, ce ia contact cu raţiunea, dar o străpunge prin extremitatea ei superioară, spre deosebire de instinctul cimentat in organism, aplicabil la cazuri generale. Împarţirea în mase şi elite, când este bazată pe complementaritate şi deci, caracterizată de o împărţire a funcţiilor în armonie cu firea cosmică, dinamitează orice dihotomie de tip exploatat-exploatator. Ologul stă la înălţimea cea mai mare (pe care altfel n-ar atinge-o), pentru că este cel mai scund… Dar, amândoi au aceeaşi nevoie unul de celălalt. Marele orb îl cară în cârcă pe olog, iar al doilea, aşa cum este el, scurtat de ţurloaie, nu este tocmai uşor, dar ochii săi sunt cei care salvează de absurdul care zumzăie în întunecimea imediatului. Căci numai săgeata (pre)vederii reduce la absurd absurdul şi cată până la izvorul suprasensului.

Într-o oarecare măsură, tensiunea dintre reprezentanţii celor două principii este inevitabilă, bineînţeles; dar este mai grav când cele două principii sunt alăturate în fiecare persoană, fără conştientizarea importanţei faptului, în încercarea de a crea o cetate de ”androgini” (se poate sesiza că acolo unde clasele sunt omogenizate, sexele sunt şi ele contopite în fiecare om, tipuri răspândite devenind barbatul efeminat şi femeia masculinizată). Un realism organic arată incapacitea majorităţii oamenilor (excludem aici doar acele elite ale serviciului divin, non-guvernatoare însă, ce se retrag din civitas pentru a gestiona dualitatea în ei, în încercarea finală de a o transgresa pe deplin) de a manageria, în particular, aceste două forţe, când câmpul de bătălie se mută în fiecare lăuntru, ceea ce face ca tensiunile sociale să devină tensiuni interioare, ale căror manifestări, după ce nu mai pot fi refulate, se întorc şi mai violent în cadrul social. Tensiunile sociale însă, atunci când sunt bine administrate, pot acţiona ca supape pentru eventualele tensiuni interioare.

O mostră de sensibilitate la dezechilibrul principiilor în lume o oferă scrisa lui Tsunetomo care, la început de secol XVIII îşi amintea cuvintele unui medic japonez, pe nume Matsuguma Kyoan. Acesta spunea că ”atunci când practici medicina, trebuie să faci o diferenţiere de tratament în funcţie de Yinul si Yangul bărbaţilor şi femeilor”, iar în urma practicii a constatat că aplicând ”bărbaţilor acelaşi tratament pentru bolile de ochi, ca şi cel aplicat femeilor”, acesta dă roade, în schimb aplicând ”bărbaţilor tratamentul aplicat până atunci sexului lor, […] acesta nu mai funcţionează”. Metaforică sau nu, mărturia are parte de o concluzie, prăpăstioasă – ori nu chiar – dacă rămanem consecvenţi unei chei metaforice: ”Am înţeles atunci că spiritul masculin a slăbit şi că bărbaţii au devenit precum femeile, lucru echivalent pentru mine cu sfârşitul lumii” [6]. Înţelepciunea veacurilor semnalează pericolul înecării virtuţilor masculine în cele feminine. Însăşi supersiţia, reminiscenţă distorsionată, legată de eclipsele de soare care prevestesc mari nenorociri, păstrează un crâmpei din stravechea judecată ce are de partea ei experienţa observaţiei trecerii veacurilor (ciclicitatea nefiind o concepţie inspirată doar de fenomenele ciclice ale naturii ci şi de contemplarea istoriei în care ne confruntăm cu o formă aparte de eternă reîntoarcere, una în care este vădit că ciclicitatea trebuie reprezentată mai mult ca o spirală decât ca un cerc): predominanţa locală a principiului pasiv, reprezentat în acest caz de lună, asupra principiului activ, soarele, este semnul iminenţei unui declin. Indiferent care animal, în funcţie de imaginarul fiecărei culturi, este cel care înghite pe reprezentantul apollinic, el capătă, în acest context şi nu obligatoriu în altele – deşi uneori faima rea se răspândeşte tocmai de la evenimentele corespondente cu simbolismul eclipsei – o conotaţie malefică. Din acest motiv, ”la perşi, diavolul în persoană se dedă acestui funest ospaţ” [7].

 [1] Lucian Blaga – ”Cultură şi cunostinţă” în ”Opere ” (vol. 7), Ed. Minerva

 [2] Heinrich Zimmer – ”Regele şi cadavrul”, Ed. Humanitas, 1994

 [3] Robert Michels – ”Political parties: A sociological study of the oligarchical tendencies of modern democracy”, Batoche Books, 2001

 [4] Peter Sloterdijk – ”Dispreţuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale în societatea modernă”, Ed. Idea, 2002

 [5] Constantin Noica – ”Însemnări despre feminitate” în ”Eseuri de Duminică”, Ed. Humanitas, 1992

 [6] Yamamoto Tsunetomo – ”Hagakure”, Ed. Mix, 2008

 [7] Gilbert Durand – ”Structurile antropologice ale imaginarului”, Ed. Univers Enciclopedic, 1998

Anunțuri

From → Muzici, Reconquiste

7 comentarii
  1. De curiozitate – cat ai muncit la articolul asta?

  2. Teoretic, prea mult, sa zicem cele trei luni in care nu am postat nimic, dar practic, cateva ore in fiecare luna din cele trei (folosind insa note de lectura vechi in general si mai rar lecturi noi)… oricum, l-as mai fi muncit eu, dar prea trecea timpul (cu toate ca acum e mai liber). L-am considerat inchegat, dar nu suficient de elaborat.

  3. Ma refer asa legat… adunand ce ai facut ieri, cu ce ai facut azi si cu ce vei face maine… cam cate ore/zile de munca efectiva?

  4. aaa, cu ce voi face maine, e un picut mai greu sa adun:

    sincer, nu prea stiu, mi-e greu sa totalizez, cred ca aproximativ 20-24 de ore, dar chiar mi-e extrem de dificil sa imi dau seama acum – dupa ce s-a interpus ceva vreme, mai ales ca nu am lucrat deloc sistematic, in ciuda abordarii pe puncte, repartitie pe care m-am straduit sa o fac mai la final – cat timp am participat la constructie…

  5. Inteles; multumesc de lamuriri. Oricum nu ma asteptam la un raspuns exact, ci doar la o estimare orientativa pe care am si primit-o. 🙂

  6. Spre final incepi sa-mi amintesti de e o piesa a lui Visniec, Tara lui Gufi (desi metafora e clar la un alt nivel). Oricum, greuta lectura pentru weekend. Partea a doua o prind in alta zi 😛

Trackbacks & Pingbacks

  1. Orbul, ologul şi eclipsa de soare – imagini metaistorice în cetate (partea a doua) « al-baidaq

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: