Sări la conţinut

Tudor Vianu, combătând mentalitatea relativistă

septembrie 13, 2009

”Pentru a putea fi recunoscut ca valabil, relativismul ar trebui să probeze că valorile apar în conştiinţă în forme variabile, deşi ele sunt cuprinse în acelaşi tip de acte. […] Dacă idealul de frumuseţe al Evului Mediu este altul decât acela al Renaşterii, împrejurarea nu provine din inexistenţa unui frumos pur, ci din aceea că această valoare pură este sesizată mereu din alte unghiuri, în alte dispoziţii ale sufletului prin alte acte ale lui. […]

Relativismul nu gândeşte însă particularitatea şi variabilitatea ca pe nişte termeni care presupun generalitatea şi permanenţa, adică nu-i gândeşte până la capăt. El afirmă existenţa unei particularităţi şi variabilităţi în sine, absolute, ceea ce alcătuieşte o poziţie incontestabil absurdă, pe care o gândire consecventă nu poate decât s-o respingă.” (Tudor Vianu – Introducere în teoria valorilor)

Reclame

From → Reconquiste

2 comentarii
  1. Relativismul poate ca nu gandeste pana la „capat”, pentru ca nu si-a inventat o iluzie cu numele asta: „capat”. Absurdul e inconvenabil. Gandirea consecventa e comoda si placuta. Iar Brave New World e aceeasi marie, cu alta pa la ri e.

  2. Cred ca acel ”capat” al lui Tudor Vianu este chiar bun de pus in ghilimele, fiind infinitul. Mie mi se pare ca in relativism ti-ai gasit un capat, unul care chiar nu are nevoie de ghilimele si anume: nu accepti paradoxul, degradand astfel in mod sigur Infinitul la stadiul ireal de finit. Iar paradoxal fiind, in primul rand, Infinitul nu este egal cu ”eu-urile” care ii populeaza domeniul nemarginit, ceea ce face ca nici acestea sa nu fie egale intre ele. Desigur, nu ierarhiile care se stabilesc sunt absolute, ci ele sunt dinamic-contextuale, insa se raporteaza la un De-neatins-dar-intuibil-Absolut. De ce intuibil (contemplabil)?

    Infinit-Absolutul fiind non-localizat in spatiu, mai bine spus anuland spatiul in interiorul sau, un oarecare ”element” se poate afla concomitent mai ”aproape” si mai ”departe” de el (zic astfel spatializand alegoric; altfel spus, il poate indica mai bine unui alt element/aspect si mai neclar unui alt element/aspect), dar nu se poate afla in toate pozitiile posibile caci aceasta echivaleaza cu a te de-localiza, a stapani spatiul si a-l anula ca forta limitativa – am avea atunci doua infinituri, din care este clar ca unul este abstract, ne-original, copie mentala, calc inutil. Ca atare, Infinitul real este si Absolut, iar ceea ce este relativ capata slava (nu dintr-aceea desarta) in masura in care se raporteaza la Infinit intr-un mod mai drept, cu o deschidere mai mare. Dar aceasta nu este deloc usor, fiindca foarte multe aparente deschideri sunt, in fapt, inchideri nivelatoare.

    Ceea ce este in interiorul nesfarsirii Infinitului manifesta insa, o tendinta de similitudine; de aceea, desi nu mai exista altceva infinit realmente, nu fiinteaza (la un nivel suficient de ridicat al realitatii care sa merite verbul acesta) ceva propriu-zis finit (dar spre acest gol, despre care am putea spune mai degraba ca ”fiicteaza”, spanzura constructiile finite ale mintilor nefinite, care le pot folosi ca membre auxiliare pentru a intelege Infinitul in care sunt situate, sau se pot ele insele cufunda partial in ele, in functie si de… finita lor marime), adica ceva care sa fie o iluzie totala (capabila sa inglobeze exhaustiv), de vreme ce Infinitul este realitatea totala/suprema. Infinitul nu are un rival pe masura in iluzie, caci aceasta nu este exhaustiva, fiind chiar o forta/aptitudine/abilitate a Infinitului, aceea de a lua in aparenta un chip mic si neplacut – dar nicicand unul ne-trebnic.

    Iluzia totala (relativismul, pentru ca, daca este consecvent cu el, nu isi poate suprascrie sau subscrie alte valori) exista doar la nivelul cel mai fictional, caci, fara indoiala, ea poate fi imaginata (doar separat, notional, ab-stract), dar nu in cazul unei structuri care tinde spre complexitate si armonie, adica tinzand mai mult spre Infinit. Aici se poate surprinde diferenta dintre paradoxal (care largeste) si autocontradictoriu (care restrange, restrangandu-se pe el)! Deasemenea, nu pot exista doua ”elemente” absolut egale, pentru ca egalitatea, nepermitand decat o singura valoare (deci, identitate perfecta), este incompatibila cu nesfarsirea ce este, bineinteles si irepetabila. Irepetabilitatea este proiectare a Infinitului in propria nesfarsire. Despre Infinit daca ne-am opri la a spune ca este irepetabil este prea putin, caci este dincolo de orice notiune, care se naste in timp, isi schimba sensurile de-a lungul timpului si dispare undeva in istorie.

    Infinitul imaginat de tine (acel anti-capat) nu poate nici sa semene prea mult cu adevaratul infinit, care astfel fiind (Infinit – ce desacralizare ne-desacralizatoare, in fond, precum toate desacralizarile, sa il situezi in paranteza…), nu poate avea nimic identic (vreo ideologie, vreo filosofie, fie ea si a absurdului, care sa faca totul plat pana la identitatea totala, identitate care ar fi anti-infinita, chiar de ar fi nesfarsita, ceva, cumva, nimic, nimicut), ci doar ceva care face trimitere la el.

    Cand nu imaginezi constient un capat il imaginezi inconstient. Cand il imaginezi deplin constient sugerezi ceea ce nu poate fi imaginat. ”Capatul”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: