Sări la conţinut

Muzeul sfidat

august 25, 2009

Paşii lui pe podeaua-oglindă vorbeau obscur despre zodia sa. Gură nu mai avea de ceva vreme, dispăruse total acoperită de pielea-i bătucită, numai bună pentru pergamentele de la Muzeu. Renunţase la a mai vorbi dinainte; mulţi spuneau că a avut o voce divină, fiindcă gesturile sale aveau într-adevăr ceva din fineţea unui contratenor. Ieşea în evidenţă ochiul ca o pată de mercur, chiar deasupra obrazului drept. Cel căruia i se spunea Vicarul, pentru nu se ştie prea bine ce pricină, ridică zvâcnit flaconul alb cu braţul lui teafăr, până la nivelul pieptului. Atrase conţinutul în două nări prea largi, calm şi puternic totodată, apoi puse recipientul sub un clopot transparent. Câteva secunde rămase până la paralizia parţială.  Aşadar, se lăsă moale pe scaunul cu spătar puternic înclinat.

Pentru moment, săgeata cu vârf ca de sticlă rătăceşte lin printre dungi luminoase – în realitate, nişte puncte deformate puternic de viteză. Chipuri nevăzute de altcineva pot fi privite tocmai dinăuntru, iar parsecii îşi aştern mantiile pentru paşi de Vicar. Un negricios trup ceresc capătă iute dimensiuni neobişnuite. Se dezveleşte o minune, un munte pulsant, stând în umbra unor consistenţi nori populaţi de fiinţe ce nu mai cunosc zborul de mult timp. Asemeni celui care nu mai cunoaşte vorba. Dar aici sunt sute de canioane labirintice în munte şi fiecare îşi aşteaptă minotaurul şi firul. Deocamdată însă, numai o inexplicabilă, oarecum sinistră statuie a unui bour veghează albia unui râu, ce s-a retras cine ştie unde, poate că nicăieri. Prin apropiere, nimic asemănător omului, doar acele colonii nomade de creaturi care joacă în aer ca nişte fluturi pe timpul dansului nupţial. Mintea Vicarului devine o faţă împărţită în careuri minuscule, varii fotografice instantanee ale acestei lumi infirme. Calculează teribil de repede şi ordonează ceea ce vede, când cât se poate de logic, când aparent fără nici o noimă. Chiar această dihotomie pare cea mai ilogică, de fapt. Mi-e greu să-l înţeleg, trebuia să recunosc demult aceasta. Iar el lasă prea multe hărţi miniaturale pe vechiul său birou recondiţionat.

Contestatarii Muzeului, au descoperit un lucru pe care l-au numit, cu mult entuziasm, dar fără picuri de modestie, zborul-perfect-drept. Au fost şi ei acolo unde el a ajuns cu mintea, dar ei au pus piciorul.

Trăiam de mult acolo sus. Mă dezvăţasem şi de zbor. Inamicii Muzeului treceau pe sub mine, iar boarea îmi aducea veşti despre verbul lor otrăvit. Aşteptau noi descoperiri, pe care le numeau pompos astfel: ”demistificări”. Nu recunoşteau nimic din descrierea Vicarului. Presiunile măsurate erau diferite, temperaturile diferite, nu au găsit nici o statuie. Realizările lui erau negate. Dar atunci, de acolo de sus, am urlat cu acea voce care ţi-a rămas poate prea adânc înfiptă în minte:

– Orbilor, cât aţi întârziat?

Reclame

From → Epice

One Comment
  1. Arsène Holmes permalink

    Mescalina, filozofie, Ortega, alchimisti, alea alea 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: