Stanislaw Lem, jucându-se cu bombe nucleare

”Palatinizii nu aveau nevoie noaptea nici de lămpi, nici de focuri, fiindcă toţi munţii planetei lor erau radioactivi, iar pe lună plină puteai să numeri ace. Ziua când dogorea soarele, dormeau în subteranele munţilor şi numai noaptea ieşeau prin văile de metal. Dar crudul Architor porunci ca în cazanele în care se topeau paladiul şi platina pentru armuri să fie aruncate şi bucăţi de uraniu. Şi după ce anunţă acest lucru în toată ţara, fiecare palatinid a trebuit să vină la palatul regelui, unde i s-a luat măsură pentru o nouă armură. I s-au pus apoi noi platoşe pe umeri, mănuşi, genunchiere, coif şi toate aveau lumină proprie, deoarece îmbrăcămintea aceasta era din tablă amestecată cu uraniu. Însă mai tare decât toate le străluceau urechile. 

De atunci, palatinizii n-au mai putut să se adune la sfat. Dacă erau prea mulţi într-un grup, puteau exploda. Aşa că fură nevoiţi să umble singuratici, ocolindu-se unul pe altul de departe, ca să nu provoace reacţie în lanţ, în timp ce Architor se bucura şi le punea noi biruri pe cap.”  (Stanislaw Lem – Urechile de uraniu // Ciberiada)