O altă interpretare a simbolurilor comunismului

Este 1923, Lenin se apropie de moarte, dar a apucat să-i vadă pe comunişti sărbătorind triumfători. Drapelul ce ne înfăţisează Serp i molot poate fi adoptat, pregătindu-se să devină celebru şi să amplifice zgomotosul clocot al bolşevismului. Acum, pare totuşi straniu să oferi o altă interpretare simbolurilor de pe drapelul sovietic, în afara celei extrem de evidente: chemarea ţărănimii alături de proletariat, împotriva claselor superioare. Dar să încercăm un alt punct de vedere, care nu îl anulează pe primul, ci îl completează, favorizând o explicaţie mult mai profundă a fenomenului comunist şi a consecinţelor sale, trimiţând raze până în straturi mai adânci ale memoriei umanităţii, în acele ţinuturi mentale în care i s-au copt vise şi i-au îmbobocit furtuni. 

Mai întâi, ciocanul. Cine era în stare să îl răsucească deasupra capului cu invidiată usurinţă, dând uimitoare lovituri adversarilor? Da, pare straniu să fie el, mai ales plasat într-un context ca cel din Rusia de după 1917, dar acesta este Thor cel voios, cel arţăgos şi nu în ultimul rând, cel rapid ca fulgerul. Cât despre seceră, ea este altă armă zeiască, dar îi aparţine lui Cronos, zeul care şi-a castrat părintele, pe Uranus. Acum, unii care sunt mai fii ai timpurilor acestea, se grăbesc să strige: până aici! Ce le pot zice decât să aibă răbdare, căci nu acestea alcătuiesc tot ce am să rostesc? Ciocanul lui Thor, zeu eminamente războinic, kşatriya ideal cu domiciliul printre norii de vijelie, este chiar fulgerul, care la rândul său, simbolizează viteza care face lovitura să fie năpraznică. Este cunoscut, comunismul necesita o mare rapiditate pentru concepte ambiţioase ca exportul de revoluţie şi revoluţia continuă, dar când mă gândesc la viaţa grăbită (care tot se mai grăbeşte) din societăţile familiare nouă şi din care, la suprafaţă comunismul absentează, trag concluzia că ne plecăm tot unui Thor înrăit, căci aproape permanent este observabilă o (in)umană goană văduvită de contemplaţie, numită pretenţios acţiune. Dar ştim bine, în cazul în care ”nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie.” (René Guénon – ”Criza lumii moderne”)

Totodată, să nu uităm un lucru elementar, fulgerul este o descărcare electrică; iar conform unui dicton leninist, comunismul este socialism plus electricitate. Dacă ne îndreptăm privirea spre culorile asociate zeilor din spatele uneltelor-arme alese ca simboluri de comunişti, constatăm că zeului mânuitor al Mjöllnirului, adică al ciocanului asociat exoteric cu proletariatul, noua clasă dominantă conform paradigmei comuniste, îi corespunde în sistemul filosofic Samkhya, aprinsa culoare a gunei rajas, tendinţa de a acţiona pasional, de a expanda pe orizontală. Pe barba roşie a lui Thor! Cercetând imaginea lui Cronos, observăm ca îi era asociată o culoare pe care o afişează pe steagul lor, alături de roşu, doar anarho-comuniştii: negrul gunei tamas, tendinţa descendentă ce duce în Haosul originar. Rămâne însă total absentă o gună, cea căreia îi corespunde albul, sattva sau altfel spus, tendinţa ascendentă, fără de care apropierea de Divin este imposibilă.

Secera lui Cronos nu este o armă mai puţin de temut decât ciocanul lui Thor, mai ales când zeul o ia razna, iar oamenii tind să îl urmeze. Cronos este, nu cred că mai trebuia să o spun, zeul Timpului par excellence. Concepţia comunistă referitoare la timp este una bazată pe istoricitate, ideea de progres fiind fetişizată în contextul teoriei timpului linear, contrazisă atât de viziunea postmodernistă a unui filosof de stânga ca Michel Foucault, cât şi de cea tradiţională care vede un timp spiralat, ciclic, reafirmată în secolul trecut de gânditori ca René Guénon sau Julius Evola. De fapt, concepţia comunistă referitoare la viaţă este una bazată pe Timp, pe iluzia evoluţiei permanentizate; în comunism avem de-a face cu o lume la picioarele lui Cronos. Versiunea romană a zeului Timpului, Saturn, comportă similarităţi vădite cu (bi)necunoscutul Satan- nu doar asemănari de nume, deoarece atât Cronos cât şi Satan, sau altfel zis Saturnus Severus şi Iblîs al-Qadîm, bătrânul diavol, sunt asociaţi cu o aură întunecată şi prezentaţi ca fiind zei vârstnici, care într-un trecut îndepărtat, au cunoscut puteri foarte mari, spre recuperarea cărora tind. Imaginea modernă cea mai comună a morţii o arată mânuind coasa, în fapt secera Timpului. Răul este degradarea continuă, moartea repetată. Tot ce este muritor stă în raza de acţiune a lui Satan. Caricatură a Divinului, el este personificarea Timpului, condensarea a ceea ce acesta din urmă are mai perfid în el: speranţa deşartă a vieţii eterne în interiorul său măcinător.

O paralelă ne-ar arăta că, aşa cum Cronos îşi devora copiii, Satan îşi consumă adepţii care, ca şi copiii mâncaţi de Cronos, ratează ieşirea din Timp, anistoricitatea, adică sustragerea din mundan şi găsirea Sacrului autentic. Este sau nu comunismul, unul dintre cei mai mari inamici ai căutării liniştii în observaţia detaşată, un duşman care a jurat moarte preoţilor şi călugărilor? În celebrarea lui Cronos/Saturn sub forma Saturnaliilor, se petrecea un alt fapt interesant: ordinea socială era întoarsă pe dos. Dar fără Satan, deci fără test, fără ispita din cadrul timpului, omul nu poate deveni Om, căci Saturn, în calitate de bătrân este şi dascăl, profesor care trebuie depăşit.

Vedicul Indra, zeu războinic celest, omolog al lui Thor după cum arată  Mircea Eliade în ”Patterns in Comparative Religion” şi Georges Dumézil în ”Heur et malheur du guerrier: aspects mythiques de la fonction guerrière chez les Indo-Européens”, era înarmat cu Vajra, temutul fulger de diamant. Din ”Theogonia” lui Hesiod ştim că secera lui Cronos era şi ea confecţionată tot din diamant. Aşadar, avem secera şi ciocanul, zeieştile arme sclipitoare, sortite a se reîntâlni, căci au origine comună; s-a născut viteza din Timp, dar nici Timpul nu s-a născut din altceva decât din mişcare, din viteză. Un alt omolog al lui Thor, în mitologia greacă de data aceasta, este chiar Zeus, copilul zeului cu secera, care la naşterea sa a izbutit să îşi înfrângă tatăl, ce a rămas mereu dornic de revanşă. Aparent, Thor şi Cronos nu pot fi decât antagonişti, căci viteza s-ar spune că luptă cu Timpul, când scurtează distanţe şi arde etape. Dar ce se întamplă când alergi înspre Timp?

De ce, în cele din urmă (căci pe lângă versiunea celebră au existat şi altele), nu şi-a ales comunismul ca simbol alte arme, alte unelte care să reprezinte ţăranii şi muncitorii? Da, a ales tocmai armele a doi zei, cu semnificaţii atât de adecvate unei caracteristici pe care a absolutizat-o: viteza Timpului. Comunismul pare că a cedat, dar cele două forţe capătă în continuare în viaţa noastră, valenţe care ţin din ce în ce mai mult de grotesc. Răsare o ultimă întrebare, la care las scrutătorul să răspundă: a încercat fenomenul cunoscut sub numele de comunism, să câştige simpatia unor puteri mult mai mari decât muncitorimea şi ţărănimea; sau a imitat inconştient, subjugat de vraja forţelor care mişcă lumea?

Consecinţele transparenţei

Transparenţa nu naşte oameni interesaţi de lucrurile importante, după cum votul democratic nu determină multă lume să se prezinte la urne şi mai ales, nu determină multă lume să voteze interesându-se de candidatul votat. Transparenţa este un raport ce nu poate funcţiona decât între oameni de nivel foarte apropiat. În majoritatea condiţiilor, ea duce la proaste interpretări. Transparenţa politicii este mai puţin necesară decât cea a economiei, iar transparenţa religiei este şi mai puţin necesară decât cea a politicii, religiile fiind cele mai pasibile de proastă interpretare şi scoatere din context.

Un om, politician sau nu, pus să îşi declare public averile, este des antipatizat de majoritate, dar nu de lista celor mai bogaţi oameni/politicieni este nevoie, ci de o lege corectă, care să aplice măsuri punitive drastice celor ce încearcă să ajungă la putere pe căi ilegitime, celor ce au acumulat fradulos averi, indiferent de cât de mari sau de mici sunt acestea. Altfel, chiar cei cu averi de provenienţă necinstită vor conduce, scoţând în lumina reflectoarelor marionetele lor, cele fără de avere. Se promovează, în general, un tip de transparenţă nocivă, ce creează iluzia unei echităţi datorată faptului că, deşi  în libertate, cei cu consistente averi dubioase par sa nu aibă nici o şansă de a influenţa masele. Nimic mai fals, chiar dacă le este aparent mai greu să facă aceasta şi au nevoie de ”păpuşi”.

Scopul societăţii este, fireşte, cel de a crea oameni capabili de originalitate (înţelegându-se prin originalitate, ceea ce poate fi ea, în speţă, capacitatea de a turna o fărâmă din Etern, într-o nouă formă, nu ceea ce nu poate fi, ceea ce se înţelege des prin originalitate, astăzi) şi iniţiativă (înţelegându-se prin iniţiativă, o decizie luată în urma unui proces de discriminare, având o vastă experienţă în spate, nu un gest reflex, ca urmare a unui impuls macrosocial), dar acest glasnosti reambalat nu poate conduce omul la calităţile numite mai sus, pentru ca el serveşte aproape totul, dar de-a gata, fără pedagogie, când modurile de a absorbi informaţia sunt azi din cele mai denaturate.

Cei care fac apologia societăţii deschise dar se lovesc de nenumărate obstacole, pot a se scălda perpetuu în ideea că aceasta este mult prea evoluată pentru majoritatea oamenilor de azi, dar nu vor face altceva decât să se anuleze, atât timp cât cer transparenţă în şi între toate domeniile, deci pentru majoritate. În realitate, o transparenţă există dintotdeauna, dar în sânul acelor comunităţi (familii, ordine religioase, etc.) în care încrederea este bazată pe o asemănare puternică, ce are drept cauză legătura de rudenie ori de credinţă. Transparenţa modernă este sudarea forţată a crezurilor unor oameni foarte diferiţi. Proclamându-se drept democratică sau liberală, ea devine ipocrită. Pe măsura ce avansează, arată că nici măcar nu poate avea un scop, ci doar un mijloc democratic ori liberal, o scurtă etapă de acest tip. De asemenea, asociindu-şi transparenţa vehiculată intens în ultimele decenii, democraţia şi liberalismul nu pot decât să se infirme.

O problemă actuală apare în faptul că transparenţa pretinsă de la un guvern este mult mai mare decât cea pretinsă de la o companie. Acest fel de a interpreta transparenţa are o traiectorie clară, duce la desfiinţarea statelor prin minimizare şi la crearea unor companii tot mai gigantice, mult mai puternice decat statele, spre deosebire de acestea însă, clădite strict pe interese financiare, fără a se ţine seama de apropierile de ordin biologic sau religios-spiritual.

Transparenţa nu îi poate da cetăţeanului experienţa pe care nu o are, acesta este faptul pe care nu îl înţelege Karl Popper în ”Societatea deschisă şi duşmanii ei”, când îl acuză pe Platon că are o poziţie nereceptivă la nou, că ar detesta schimbarea. Fără îndoială, militanţii pentru o societate deschisă sunt revoluţionari. Este o revolutie împotriva opticii Universului, o răscoală a unor celule împotriva Totului, o neînţelegere a simbolismului arhaic al Vălului lui Isis, metaforă ce descrie suprafaţa Lumii, cu gradele ei diferite de transparenţă, în funcţie de gradul de iniţiere a celui care contemplă Lumea. Cel care nu poate pricepe multe, nu trebuie silit sa îşi închipuie şi mai multe.

Este mult mai puţină nevoie de glasnosti, decât de inteligenţă. Mult-discutata străvezime a mediului social creează omului, în general, o stare de lene de a mai cerceta, plăsmuieşte halucinaţia că sistemul este controlabil oricând de către cetăţean şi că cetăţeanul poate dormi liniştit. Cum putem observa, Universul nu ne apare translucid; este o colecţie infinită de enigme, fapt care ne solicită permanent inteligenţa. Se înţelege, într-o coabitare armonioasă, sistemul şi cetăţeanul nu trebuie sa fie într-un conflict în care primul să incerce sa îi ascundă celui de-al doilea cât mai mult, pentru a-l provoca să-i încalce legile în goana după informaţie valoroasă (într-adevar, prea puţini şi-ar permite să încalce legile pentru a afla lucruri neesenţiale, căci chiar şi având o obsesie, s-ar gândi de cel puţin două ori înainte). Până să creeze mase tot mai mari de oameni leneşi din punct de vedere mental, dezinteresaţi de mulţimea de statistici sau oameni la polul opus, obsedaţi de presupuse venituri nemeritate ale persoanelor şi instituţiilor cu care au răfuieli personale, societatea deschisă ar trebui înlocuită cu un bun elitism, care să aibă un sistem de recompensare a omului care a urcat pe scara socială şi prin acces la informaţie (informaţiile personale însă, ar trebui să fie inaccesibile oricărei alterităţi, indiferent de locul ocupat în ierarhie), căci astfel şi ascensiunile în ierarhia societăţii vor fi mai meritorii, şantajele şi propaganda mincinoasă fiind parţial preîntâmpinate prin acest tip de sistem. De altfel, pedepsele pentru sustragerea aceleiaşi sume de bani, de exemplu, ar putea creşte progresiv cu poziţia socială a autorului, pentru a fi prevenite inclusiv infracţiunile născute din folosirea abuzivă a informaţiilor la care accesul, prin urcarea pe cursus honorum, a fost câştigat.

Transparenţa, în sensul ei modern, cel cu care se caută obişnuirea individului, presupune o reciprocitate pervertită, ideea de abandonare a intimului, inclusiv de către cetăţeanul de rând, cetăţean care, spre deosebire de conducător, se naşte cu funcţia sa, nu optează pentru ea. Într-un sistem totalitar clasic, te revolţi pentru că eşti urmărit, într-un sistem extrem de transparent nu te mai revolţi, uitând că, fără experienţă, tu pierzi cel mai mult, deoarece nu poţi înţelege tot ceea ce ştii despre cei care conduc (şi nici cât de adevărat este ceea ce ştii), deşi ceea ce află ei este perfect inteligibil şi de un folos mult mai mare. Aceasta duce inevitabil la monitorizarea perfectă a celor de jos. De altfel, nu cred că orice cetăţean va avea vreodata acces, într-o societate oricât de utopică, la înregistrările camerelor video prezente, tot mai des, în spaţiul public.

Valoarea transparenţei devine egală cu zero, lipsită fiind de o putere de decizie a oamenilor, una conştientă şi reală, iar cele mai transparente societăţi de astăzi nu sunt caracterizate nici măcar de referendumuri populare (acestea ar putea fi, însă, o reală consultare a organismului social, doar dacă puterea de vot a anumitor elemente sociale cu competenţe scăzute, ar fi diminuată în raport cu cea a celor mai competente), privitoare la schimbările majore (vezi de ex. cazul Tratatului de la Lisabona, validat in parlament, în aproape toate statele Uniunii Europene). Este în van să ştii câţi bani sunt alocaţi din buget pentru fiecare domeniu, dacă nu poţi face nici o schimbare eficientă sau şi mai grav, dacă eşti asaltat aproape continuu de unica doctrină oficială, pentru ca distribuirea fondurilor să ţi se pară corectă, oricare ar fi priorităţile alese de conducători.

Leac pentru thanatofobie

După ce am dizolvat jazzul în tot, lăsând impresia că am dizolvat totul în jazz, putem lesne arăta că noaptea este mai mult a Pământului decât a Cerului. E ceva htonic în noi oamenii, care face ca simpatia noastră să se îndrepte spre titani mai mult decât spre zei. Acel ceva este cel care tresaltă, de ne surprindem ascultând Bohren & der Club of Gore. Găsim înţelepciunea în permanenta amintire a viitoarei morţi, iar totul devine clipă sau eternitate.

Rhyton

Prin rhyton (pl. rhyta, denumirea provenind de la termenul antic grecesc rhein = a curge) se înţelege un vas folosit în ritualuri, la început fiind un corn, iar mai târziu având forma unui animal, sau mai bine spus, a unei jumătăţi de animal. Un astfel de vas avea două orificii, unul larg prin care se turna lichidul şi unul îngust, prin care se bea şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare. Caracterul dyonisiac al rhyta se deduce din urmele de vin frecvent prezente în interiorul lor, dar şi din aspectul lor zoomorf, protomele acestor vase oferind un vast repertoriu animalier. Nu se cunosc prea multe despre ritualurile în care erau folosite, astfel că unii pot vedea astăzi în cel ce ridica rhytonul, un prăbuşit în patimile animalice, iar alţii, un aspirant la Sacru, făcând libaţii sau bând din vasul ritual înaintea unui panegiric, ori pecetluind un jurământ cu un gest cu multiple semnificaţii.

Rhyta aparţineau preponderent clasei războinicilor, descoperindu-se des în compania armelor, armurilor şi scuturilor. Chiar aspectul lor primar, cel de corn, sugerează o provenienţă războinic-vânătorească. Un astfel de vas, având în vedere specialitatea sa, cert nu era folosit cu orice ocazie, chiar şi într-o societate care căuta o formă de contact cu Sacrul în fiecare act. Popoarele iraniene sunt considerate a fi creatoarele rhytonului, uşor de remarcat fiind că acesta a cunoscut răspândirea mai ales la indo-europeni. Apogeul acestor rhyta poate fi identificat în perioada ahemenidă a Imperiului Persan. Grecii au împrumutat şi ei, după faimoasa ciocnire cu civilizaţia şi cultura persană, acest tip ceremonial de vase. Romanii le-au adoptat, se pare, de la greci, câteva fiind descoperite chiar la Pompei. Dar, pe teritoriul de azi al Italiei, cele mai vechi sunt cele de provenienţă etruscă. Rhyta au fost descoperite din Peninsula Italică până în Tibet şi din Caucaz până în nord-estul Africii, totuşi rămân învăluite contemporanilor, despre ele nepăstrându-se prea multe date scrise. Pe teritoriul României, un rhyton de argint cu porţiuni aurite a fost descoperit în satul Poroina Mare din judeţul Mehedinţi, el fiind confecţionat, cel mai probabil, de un meşter geto-dac şi având o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani.

Rhyton de argint, descoperit în Anatolia Centrală, datând din timpul Imperiului Hittit

Rhyton de argint aurit, făcând parte din tezaurul de la Oxus şi datând din perioada ahemenidă

Rhytonul de la Poroina Mare

Rhyton de argint aurit, Iran, perioada partă

Vărsătorul distopic (II)

Cu mai multe guri şi cu mai mulţi guruşi, religia Vărsătorului ne spune că înălţarea spirituală este în strânsă legătură cu sănătătatea corpului şi ne oferă discutabile metode de vindecare, numite totodată şi de elevare a spiritului. Totuşi, degradarea corpului spre sfârşitul vieţii este obligatorie, iar condiţii dure, inclusiv de detenţie, nu doar o dată au dus spre spiritualizare puternică, chiar dacă au slăbit corpul. Acestea ne fac sa deducem simplu, că sănătatea corporală nu poate fi garanţia luminării spirituale, iar concepţiile de acest fel sunt rodul unei mentalităţi cantitativiste. Chiar bunăstarea materială este, în cadrul acestei viziuni distorsionate, considerată un element necesar al evoluţiei spirituale. Guruşi ca Deepak Chopra sau ca Osho, care a fost proprietarul a peste 90 de Rolls-Royceuri, dar şi autor al unei tentative de creare a unui stat în stat, sunt faimoşi pentru propagarea unei atitudini ce leagă elevarea conştiinţei de prosperitatea materială. Bogăţia, conform vechii  înţelepciuni indiene conservată în ”Manarva-Dharma-Sastra”, este un element propice dezvoltării spirituale doar în cazul unui vaişya, sau altfel spus a unui negustor, nicidecum în cazul unui brahman (cărturar, pustnic etc) sau a unui kşatriya (războinic ori om politic). După o cercetare chiar temeinică, putem sesiza că new-ageul împrăştie numeroase idei fals-spirituale, asociindu-le cu generoşi termeni precum homeopatie şi holism.

Un controversat punct comun al tuturor new-ageismelor este panteismul. Indiferent că au citit sau nu ”Etica” lui Baruch Spinoza, cei ce ne anunţă noua lor eră flutură ca principală însuşire a doctrinei lor, acest panteism despre care satiristul american Ambrose Bierse spunea în ”Dicţionarul diavolului”, probabil fără să intuiască importanta deosebire de nuanţă, că reprezintă ”doctrina că totul este Dumnezeu, spre deosebire de doctrina că Dumnezeu este totul.” Panteismul nu Îi conferă un plus de răspândire Divinului când îl numeşte una cu fiecare parte din univers. Acest fapt, în mediile lor ezoterice, dar atât de accesibile căutătorilor oneşti, este afirmat de toate marile religii ale lumii, dispărute sau nu. Contestându-I însă un loc în afara materiei, panteismul nu se sfieşte să propună limitarea Divinului. Deci, compatibil doar cu doctrina existenţialismului, căci exclude implicit Esenţa precedentă primei particule de materie, panteismul eşuează tocmai atunci când încearcă să pară metafizic, el izvorând din neînţelegerea a ceea ce este exact Ideea. Trebuie realizat că, ceea ce îşi cere numele de religie a Vărsătorului şi îl râvneşte intens pe cel de religie a viitorului, nu este o înviere a adevăratei alchimii, aşa cum pare multora. Ea este o revenire, sub altă formă, a dorinţei acelor pseudo-alchimişti ce căutau a transforma plumbul material în aurul material. Alergând după fenomene şi punându-le deasupra a orice, foarte mulţi new-ageişti sunt de fapt materialişti superstiţioşi, căutători de paranormal, nu de spiritual.

Deşi se proclamă a fi o formă de cunoaştere ezoterică şi încearcă a se substitui şi laturii ezoterice a celorlalte religii, în special a celei creştine, dar şi a celei islamice, a celei mozaice, a celor din arealul indic sau a cultelor păgâne nedegradate, credinţa în Vărsător lansează apeluri ţipătoare la optimism, senzitivitate şi chiar entuziasm, atitudini de tip exoteric, uşor de confundat pentru neiniţiaţi cu iubirea ezoterică. Latura ezoterică a oricărei religii legate de Sacru este predominant intelectual-contemplativă, realistă şi nu optimistă, căci are ca scop Adevărul. Există şi forme moderne ale vechii şi veritabilei spiritualităţi ezoterice care pot fi confundate cu new-ageul, de cei ce sunt prea retractili, în general fiindcă acesta a preluat noţiuni, dar a schimbat practici. În basmele chinezeşti, un motiv frecvent este cel al uciderii unicornului (qilin), de cei care nu cunosc cum trebuie să arate acesta şi astfel comit păcatul. Căutarea Sacrului necesită mereu o mare atenţie.

Un deziderat frecvent al new-ageului este trăirea prezentului. De la perioada hippie până azi, oameni a căror interpretare la ”trăieşte clipa!” (în original: ”Carpe diem quam minimum credula postero.” = Culege ziua de azi, crezând pe cât puţin posibil în viitor. – Horatius, Carmina I, XI ) stă în vecinătatea unui plaisirism iresponsabil, dornic de o diversă stimulare a simţurilor, sau de perpetuarea unei stări vegetative, pretind tot mai multă influenţă. Mintea nestăpânită oscilează între trecut şi viitor, ratând prezentul. Aceasta o ştiu şi o spun cui are urechi pentru ei şi mai ales dorinţa de spiritualitate, adică voinţa de a săpa pana la ei, maeştrii spirituali autentici. Dar în literatura/cinematografia new-age nu întâlnim o afirmaţie care, practic, să comunice că este vorba despre mai mult decât a te concentra asupra prezentului, precum cea din ”Hagakure”, scrierea samuraiului Yamamoto Tsunemoto, spre exemplu: ”Dacă cineva doreşte să schimbe vremurile, reînviind spiritul epocii de acum 100 de ani, el nu are nici o şansă. De aceea, este important ca fiecare generaţie să dea ce este mai bun în ea. Oamenii ataşaţi de trecut nu înţeleg această lecţie importantă. Ei trăiesc cu gândul la generaţiile anterioare, uitând de prezent. Pe de altă parte, cei care nu se raportează decât la prezent, uitând de lecţiile trecutului sau dispreţuindu-le, se dovedesc superficiali.” Cât cunosc trecutul new-ageiştii ? Se pare că nu prea mult, de vreme ce bagajul lor de cunoştiinţe istorice conţine fărâmituri de istorie oficială regurgitată (aceştia nu ştiu sau uită, că istoria o scriu mai mult învingătorii şi că diavolul, precum spune zicerea, stă în detalii), iar dintre lecturile lor lipsesc chiar şi faimoasele scrieri ale căror autori sunt Sun Tzu şi Niccolò Machiavelli, cărţi care ar putea să le dea o idee despre mijloacele şi scopurilor manipulării.

Aldous Huxley, ale cărui idei filosofice, ca ale multor scriitori moderni, conţin şi unele elemente new-age, precum cea a uşurinţei de a dobândi o revelaţie prin utilizarea unui drog psihedelic, ar trebui citit mai bine de adepţii neo-guruşilor (ar trebui citit, în general). Căci, cercetând scrierea distopică ”Minunata lume nouă” , adepţii (şi propagatorii inconştienţi) ar putea sesiza cum stilul new-age pregăteşte drumul spre un totalitarism catifelat, iar instaurarea lui ar putea fi una ce se va vrea, în materie de modus operandi, uitată sau scuzată foarte rapid. Susţinători (mai ales influenţi) se vor găsi chiar şi atunci, ca mereu, după cum Yoko Ono Lennon a afirmat că mesajul mai mult decât intrigant, inscripţionat pe cel mai enigmatic monument din S.U.A., Georgia Guidestones, al cărui sponsor ramâne necunoscut şi astăzi dupa 30 de ani, reprezintă ”un strigăt mişcător către gândirea raţională.”

Miezul nopţii

În fiecare zi când se trezesc, lbitaii găsesc copacii maturi sugerând ceva cu crengile lor. O dată la opt zile, fiecare copac dezvoltat aminteşte de forma unui lup, după cum în alte zile o sugerează pe cea a unei pantere, a unui leu, a unei caracatiţe, a unui struţ, a unei acvile, a unui lbitai cu cap şi în cele din urmă, a unuia fără cap. Nimeni nu văzuse vreodată cum trece un arbore de la un aspect la celălalt. Totuşi, suntem obligaţi să admitem, există foarte felurite interpretări ale semnificaţiei formelor acestora.

Fără îndoială, transformarea se petrece în preajma miezului nopţii, căci în apropierea acestui moment se întamplă ceva cu adevărat excepţional: toţi lbitaii încremenesc în poziţia în care se găsesc – un fel de somn.

Într-o zi a sosit- puţini şi-l mai amintesc- un străin. A locuit vreme îndelungată în casa unui preot, sculptând obiecte în os. Se culca de bună voie, după obiceiul gazdei sale, cu o oră înainte de miezul nopţii. Ziua se plimba pe zidurile oraşului, cercetând mai ales, în căutarea unui convoi precum cel care îl pierduse, zarea.

Iniţial, nu îl interesase enigma amorţirii autohtonilor şi a preschimbarii copacilor maturi. Avea prieteni, acolo de unde venea, care ar fi fost intrigaţi din prima zi. A trebuit să treacă mult timp ca acest subiect să îl pasioneze, dar de când s-a întamplat aceasta, obsesia a devenit din ce în ce mai stăruitoare. A ieşit noaptea, să vadă Miracolul. S-a oprit pe o bancă de os, vis-a-vis de doi vechi copaci. Unul semăna cu un lbitai cu urechi nefireşti, celălalt cu unul cu o mustaţă imensă. În simetria lor, niciodată arborii nu sunt identici. Şi atunci, a văzut Mâna-de-Vânt care vine şi îi modelează, pe rând, dar extrem de repede.

A doua zi, în timpul plimbării de dimineaţă, preotul ce l-a găzduit pe străin a descoperit un lbitai fără cap, pe o alee. Acesta a trebuit înmormântat aşa, căci capul nu i s-a găsit de nici un fel. Tot din acea zi, nimeni şi nimic nu a mai zărit străinul.

Vărsătorul distopic (I)

Motto:

”Un indian nu predică, nu converteşte, nu trece oceanul (cum a făcut Swami Vivekananda, cum face Krishnamurti), ca să împartă incesta lui învăţătură. Un indian adevărat (cum a fost Sri Ramakrishna, cum e acum Sri Aurobindo Ghosh) aşteaptă să vii tu la el, cand ecuaţia ta karmică te face copt pentru aceasta.” (Mircea Eliade – ”Arta de a muri”)

New-ageul, căci aluzia din titlu îi este dedicată, vorbeşte despre o intrare extrem de apropiată într-o epocă mondială a păcii, a perfecţiunii sociale, a iubirii şi (se putea altfel?) a ştergerii identităţilor culturale, naţionale şi religioase, implicit a desfinţării căilor spre reala iluminare, trezirea spirituală. Având-o la origine, în primul rând, pe Alice Bailey, care afirma că a stabilit un contact telepatic cu un maestru tibetan ocultat, numit cu iniţialele D. K. (la origine mai stau, desigur şi alte persoane şi doctrine), new-ageul, în multe straie de împrumut, a intrat în politică, artă, ştiinţă, alcătuind mixturi împreună cu alte curente, el însuşi fiind de la început un melanj destul de kitsch, o dubitabilă sinteză a tuturor religiilor şi filosofiilor importante de până acum. Multitudinea de sub-curente, dintre care unele adverse, face greu de surprins o filosofie unitară a auto-proclamatei noi ere, căci aceasta şi-a fixat doar câteva linii mari, extrem de sugestive, totuşi. Critica de faţă a new-ageului, fie că este el travesti sau nu, nu se vrea nicidecum exhaustivă, fapt imposibil datorită diversităţii ramificaţiilor, ci doreşte să se ocupe doar de aspectele fundamentale.

Mare parte din filosofia new-age de azi nu îşi mai spune pe nume, avansând aceleaşi trăsături principale ale primei faze, dar lăudându-se mai rar cu contacte telepatice, interdimensionale sau extraterestre. Credibilitatea propagatorilor este des întemeiată, în ultimul timp, pe o privire extatică şi pe un zâmbet larg, ”incontestabile” semne de iluminare, precum şi câteodată, pe afirmaţii ”profesioniste”, pentru ”cunoscători”, ca ridicarea energiei Kundalini. În logica Vărsătorului, găsim simptomele clare ale unui reducţionism, cu toată diversitatea sa sterilă: a nu urî este a iubi cu adevărat, a nu mai fi în stare de război este a fi într-o stare care poate fi numită realmente pace, iar conştiinţa se elevează trăind intens stări de transă şi având poziţii din cele mai greşite (dispreţuitoare, de regulă, dar nu numai), cu privire la imperativele exoterice. Reala complexitatea spirituală devine  supărătoare pentru new-age, fiindcă atunci când vine vorba de ezoterismul religios veritabil, această complexitate acceptă şi  momente în care imperativele exoterice sunt suspendate, dar doar conform unei ordini universale care cuprinde ierarhii complexe; fiindcă sădeşte paradoxul (nu contradicţia), altfel spus, pentru că lărgeşte conştiinţa, cea care în opinia new-ageului, creşte la nivel global atunci când omenirea trece la un mod hippiot de viaţă (a se vedea, mai ales, ultima parte a perioadei hippie). Pretexte pentru dispute sângeroase şi ridicole cu varii prilejuri, religiile nici nu au însămânţat omuciderea în pamântean, nici nu s-au constituit având ca scop de frunte vărsarea sângelui aproapelui, ca să necesite înlocuirea lor cu o religie nouă şi mai ales, mondială. Supralicitând continuu efectele nefaste ale cruciadelor, dar nescoţând o vorbă despre cei ucişi de Revoluţia franceză, oarecum simpaticul nostru subiect nu constituie o nouă formă de spiritualitate, ci o nouă formă de despiritualizare, de data aceasta, printr-un strat de aparentă sagacitate.

Desigur, îndemnuri bune pot fi regăsite la ”maeştrii” acestei filosofii, dar ele ocupă locuri din cele mai nepotrivite în materie de priorităţi, fiind creatoare ale unui relativism care anulează valorile superioare. Plin de denumiri pompoase, precum ”Bunăvoinţa Mondială”, ”Iubirea în Acţiune” (unele nu sună chiar aşa ”bine”, spre exemplu: ”Lucis Trust”) şi altele de genul acesta, curentul a găsit un mediu propice de dezvoltare în arealul aflat pe de-o parte sub influenţa ideilor Revoluţiei americane şi ale celei franceze, iar pe de altă parte sub cea a unui creştinism cu o viziune tot mai strămtă, afundat într-un dogmatism deseori sinucigaş şi rareori aplecat asupra unor figuri proprii ca Toma D’Aquino, Meister Eckhart sau Pavel A. Florensky. Astfel, ”progeniturile” lui Bailey reuşesc să impresioneze un auditoriu orb, folosindu-se de elemente foarte cunoscute în sânul comunităţilor discrete de trăitori autentici ai unei religii. Oricum, un adept-tip al acestui curent este mai familiarizat cu guruşi cu tonalităţi hipnotice precum Krishnamurti, Osho şi Eckhart Tolle (popularizat şi de către Oprah Winfrey), decât cu cel de la care ultimul şi-a luat numele.

Fraze moralizatoare pentru cei ce nu au nici un ABC al spiritualităţii, demne de reclame socialiste, sunând asemănător cu ”şi tu poţi fi Hristos, chiar acum!”, dau aparenţa unei spiritualităţi revoluţionare (deşi nu există conflict între mentalitatea dorită de conducerile de tip U.E. şi o astfel de pseudo-religie, libertinismul fiind încurajat de guvernările care, în contextul existenţei unor armate profesioniste, nu mai au nevoie de oameni riguroşi nici pentru războaie), una cu iz de neo-păgânism cu tendinţe ecologiste ce se opresc la a venera natura – o adorare de tip primitiv, uneori animist şi nu una în care natura constituie un permanent memento al Realităţii din spatele ei. Se cere menţionat că nu puţini adepţi ai hedonismului aferent curentului ”niueigi” (un fel de ”fac ce vreau, dar ştiu ce fac, deşi nu ştiu ce vreau”) promovează, la nivelul maselor, consumul de droguri, în special psihedelice. Aproape evident, propagarea unei aşa-zise complete eliberări de prejudecăţi, privitoare la sex şi la droguri, năruieşte autocontrolul şi obiectivitatea, acestea fiind înlocuite cu o ignoranţă ambalată frumos în cutia pe care se poate citi ”toleranţă”, scris cu litere înflorate. ”Şi astfel libertatea voastră, pierzându-şi piedicile, devine ea însăşi piedica unei şi mai mari libertăţi” semnala totuşi, poetul şi filosoful Khalil/Kahlil Gibran în ”Profetul”.

Simetria haosului

Drumurile către lumină trec prin umbră sau prin penumbră. O lege a compensaţiei face ca cele prin umbră să fie deseori mai scurte, chiar dacă uneori prea scurte şi cu popas definitiv. Probabil, pentru că oricui ar ieşi la lumină după mult timp de întuneric, toţi cei trei ochi i-ar arde şi i-ar deveni utili doar găuriţi si folosiţi ca nasturi, pentru scurtă vreme.

Vorbind despre Arcturus, din 2007 jelesc (când îmi aduc aminte, bineînţeles) dezintegrarea unuia dintre grupurile cele mai ”perfecte”, un dream team al acelei avangarde muzicale ce merge atât de mult (înainte, bineînţeles) încât aproape atinge Incipitul. Minunăţia de mai sus face parte de pe materialul intitulat “La Masquerade Infernale” (1997), iar franceza este o alegere bună a întunericului. De fapt, a uroboricului.

Clairvoyance

Tenul pământos scotea în evidenţă un ochi ca o pată de mercur, deasupra obrazului drept. Mângâindu-şi barba spiralată cu o mână cât jumătate din cealaltă, ridică eprubeta cu braţul teafăr până la nivelul pieptului. Trase vaporii stimulatori către nări, relaxat dar puternic şi puse recipientul sub un clopot transparent. Câteva secunde rămase până la paralizia parţială. Se lăsă moale pe scaun. Nori? Nicidecum. Nebuloase.

Apoi, săgeata cu vârf ca de sticlă rătăceşte printre linii luminoase; puncte în realitate, deformate puternic de viteză. Influenţe benefice şi malefice… şi gravitaţie. Un corp ceresc galben-verzui, care devine tot mai mare. Munţi de materie organică sub nori atât de consistenţi, încât sunt populaţi de fiinţe dezobişnuite de zbor. Canioane, un ocean veşnic calm, relief antrenant, oraşe subterane ale unei civilizaţii fotofobe, câteva colonii instabile de creaturi etereale. Hrană.

Mintea cărturarului devine o suprafaţă tridimensională împărţită în careuri minuscule, iar calculele matematice sunt mai rapide decât în starea considerată neutră. Mi-a vorbit mai târziu despre ce a vazut, cu o voce ceva mai caldă decât cea obişnuită. După moartea lui, caietele cu însemnări şi hărţile au rămas mult timp în posesia mea. Apoi, ceilalţi au inventat ceea ce ei numeau zborul-perfect-drept şi au ajuns fizic acolo unde el a ajuns cu mintea. Îl contestau în continuare.

Eu murisem de foarte puţină vreme. Acel suflu spectral încă nu mi se risipise. Ajunsese acolo concomitent cu ei – îi auzeam cum comentau rezultatele lui, mândri de funcţiile lor şi vorbind cu tonul specific maselor. Trimiteau sonde aşteptând noi demistificări, când m-am simţit puternic alimentat de voinţa astrului. Vorbeau despre inexactitatea dimensiunilor înregistrate de cărturar, despre diferenţele de presiune, despre absenţa unor elemente, negându-i realizările. Dar pe neaşteptate, am urlat cu acea voce care ţi-a rămas adânc înfiptă în memorie:
- Parveniţilor, între timp s-au scurs veacuri!

Ciclopul

Îl ştii cu siguranţă. Este ciclopul acela cu ochiul de toate culorile, care se odihneşte pe o piesă de mobilier sau agăţat în perete, ca un tablou viu, înşelător şi posedat de personajele sale. Poate te uiţi doar la filme, spectacole despre care ţi se spune, ca o scuză şoptită rapid, că sunt spectacole. Sau poate vizionezi doar ştiri şi emisiuni de tip talk-show, concurente amicale ale filmelor, dar cu pretenţie de realitate. Oricum ar fi, îl adori pe ciclop, îl venerezi negând c-o faci, îi ştergi picioarele cu adâncul sufletului tău şi poate îl blamezi cu suprafaţa, dar azi tu îl aduci la viaţă, după ce te-ai minţit că l-ai răpus ieri, la sfârşitul zilei, când el te-a supt de Adevăr.

Posturi tv străine ca CNN, Euronews, Rai Uno, TV5, Discovery Channel, National Geographic, îţi par mai de încredere decât cele româneşti, dacă eşti un ”elitist”. Orbit de ”elitism”, în acest caz, nu poţi sesiza că mesajul acestor canale, în ceea ce priveşte problemele fundamentale, este acelaşi, posturile tv româneşti având doar veşminte mai ponosite, invitaţi mai pe limba băuturii de proastă calitate, false conflicte cu Occidentul, doar în materie de aspecte exterioare. Nu eşti pretenţios? Atunci, te mulţumeşti cu viermuiala surpătoare a unor analişti politici care nu ştiu nimic despre Bismarck sau despre Pilsudski, dar care sunt capabili să spună acelaşi lucru timp de jumătate de zi, bineînţeles repetând maşinal sintagme-cheie, cu reporteri care nu ştiu să pună o întrebare inteligentă, cu jocuri de cuvinte forţate de către răsfăţaţii saltimbanci populari, cu sondaje incorecte din start, ce mizează pe descurajarea într-un final a cetăţeanului cu alegeri diferite de curentul oficial, în care se pompeaza procentele. Dar Adevărul, în nici un caz nu este acolo. Jean Baudrillard remarca ruptura în ”Crima perfectă”: ”În secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea.” Filmate, câteva sute sau mii de oameni care protestează, îţi pot crea senzaţia că nu există alte câteva milioane de oameni care susţin regimul într-o ţară, pentru că la noi regimul nu se bucură de o susţinere voluntară din partea populaţiei, dar nu protestează nimeni vehement, masiv şi organizat. Pentru subconştientul tău este suficient să vadă câţiva morţi şi va fi convins de existenţa unui genocid, dacă aşa i se spune.

Televizorul se foloseşte de o calitate a omului: sensibilitatea. Şi tot televizorul, folosindu-se de ea, o ucide, o potopeşte până ce o aplatizează, până cînd sensibilitatea arată ca un peşte abisal. Seria de imagini şocante, care în câteva săptămâni pot atinge cantitatea firească pentru o viaţă întreagă, crează o desensibilizare a omului. Cascada nu urmăreşte, în fapt, sensibilizarea lui, ci obţinerea acceptului său.

Filmele, chiar şi cele de animaţie, sunt formatoare de modele, aparent bune, dar mult diferite de sursa lor, căci sunt o schimonosire pudrată a originalului. Arhetipul eroului reformator cedează locul său mercenarului glumeţ, iar cel al femeii care îmbină armonios feminitatea cu spiritualitatea este înlocuit cu cel al pseudo-femeii, care în numele independenţei renunţă la toate formele de independenţă căpătate prin naştere, dar cunoaşte ceea ce este numit îndeobşte succes, prin alăturarea unei etichete sclipitoare numelui, ce devine o remorcă a etichetei ca şi întreaga sa fiinţă. Arhetipul ţăranului ce duce mai departe, conştient de menirea sa şi de locul său, o înţelepciune organică veche de milenii, ce îi permite şi să-i şfichiuiască pe conducători, cu adevărat în numele păturii de jos, intră în umbra grobianului doritor de parvenire, grobian atât de asemănător celui care a înlocuit eroul, emiţătorul de stil prin originalitatea din care nu face un scop. Toate simbolurile mutilate, repetate, tind să capete locuri prioritare în mintea omului, cu cât mai fragedă este vârsta lui, problemă ce mă face să mă duc înapoi la Aldous Huxley şi la câteva fraze din ”Minunata lume nouă”, referitoare la hipnopedie, pasul următor al educaţiei prin mass-media, dar atât de potrivite şi primitivelor mijloace actuale:

”Până când, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi mintea adultului, pe toată viaţa, minte care judecă şi doreşte şi decide, alcătuită din sugestii.”

Bineînţeles, exceptând cazurile de boală psihică profundă, violenţa de pe televizor este asimilată de subconştient ca făcând parte din categoria ”lucruri negative.” Dar ce anume percepe subconştientul, veşnic căutând un echilibru, ca fiind pozitiv? Judecând după ponderea pe care o are, răspunsul sper să nu se prăvălească prea şocant: publicitatea.

P. S. : Îmi dau seama că muzica rap underground nu este ceva uşor de gustat de către cei aflaţi la unul dintre primele contacte cu genul, dar consider extrem de sugestivă piesa lui Ian Bavitz a.k.a. Aesop Rock. Ca un dentist de stihuri,  îmi permit să extrag nişte pasaje ”bolnave” din ”Basic Cable”:

”I’ll be dead by morning anyway
color my values with mundane humor in thirty minute tickets
to feel the magnetic seal picket censorship
I want commercials twenty four-seven
I wanna shop from my bed and set an
example for all my overworked, underpaid brethren”

Statele Unite ale Austriei Mari

Manualele de istorie omit consecvent chestiunea în cauză. Pe viu, cum se zice, nu am întâlnit mai mult de două persoane care ştiu despre intenţiile avute de arhiducele Franz Ferdinand, cu toate că am deschis subiectul în faţa unor oameni cu o bogată cultură generală. Eu unul, am purces la a mă informa în urma unei discuţii în autobuz cu un cărunt ardelean, ce mi-a spus aproximativ: ”Dacă nu-l asasinau pe Franz Ferdinand, poate nu eram uniţi cu voi, dar poate ne era mai bine şi rămâneam tot români. Să ştii, nici Iuliu Maniu nu prea voia să se încurce cu Brătienii.” Ca să vezi unde poate să ajungă o discuţie despre Unirea de la 1918.

Surprinzător sau nu, proiectul Statelor Unite ale Austriei Mari (S.U.A.M.) a fost conceput de un jurist român, Aurel Popovici, care în cartea sa intitulată ”Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari” (”Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich”, 1906), trasa liniile unei conduceri futuriste pentru acea vreme. Ca majoritatea autorilor epocii, Popovici utilizează frecvent termenul de ”rase” cu sensul de etnii şi nu de grupuri de populaţii separate prin culoarea pielii, sugerând o colaborare a ”raselor”, dar fără amestecarea acestora într-un blender precum Uniunea Europeană. Cartea lui Aurel Popovici a fost promovată de ”Cercul de la Belvedere”, din care făcea parte împreună cu alţi specialişti pe diverse probleme politice, cerc intelectual apropiat arhiducelui Franz Ferdinand. Grupul îşi luase numele de la reşedinţa arhiducelui din Viena, castelul Belvedere. Statul urma să fie o confederaţie în care împăratul conducea cu ajutorul unor tehnocraţi, ce puteau aparţine oricăreia dintre naţionalităţile specificate ca formatoare ale S.U.A.M. în cartea lui Aurel Popovici (germani, cehi, slovaci, polonezi, unguri, ruteni, români, italieni, sloveni, croaţi şi sârbi).

În opinia lui Franz Ferdinand, problema cea mai mare a Imperiului era problema naţionalităţilor, foarte multe dând semne puternice de nemulţumire faţă de faptul că marele stat este condus doar de austrieci şi de unguri. Soluţia sa tindea către o meritocraţie; cine avea ceva important de spus avea şi dreptul la cuvânt. S.U.A.M. îşi găseau raţiunea de a fi în necesitatea unei zone-tampon între colosul rus şi statele occidentale, valorificând geostrategic acea porţiune de continent cunoscută sub numele de Mitteleuropa. În acelaşi timp, S.U.A.M. ar fi constituit modelul unei alternative politice. Planul unei Austrii Mari nu conţinea în sine formarea unui stat pe un criteriu etnic foarte limitat precum cel al unei Germanii Mari (care presupunea Anschlüß, anexarea Austrei de către Germania). Federaţia se baza pe un tip de naţionalism conlucrativ, după cum scria Aurel Popovici în “Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari”:

”Se impune monarhiei noastre o constituţie care, pe de o parte să recunoască şi să garanteze individualitata naţional- politică a diferitelor sale naţiuni, iar pe de altă parte să asigure cu adevărat unitatea şi forţa imperiului. Naţiunea trebuie să poată ajunge, pe baza unor relaţiuni reale, la convingerea fermă că Imperiul Habsburgic este unica garanţie adevărată a păstrării individualităţii naţionale”.

Apariţia federaţiei a fost împiedicată de asasinarea arhiducelui de către Gavrilo Princip la Sarajevo. Ajungerea pe tron a lui Franz Ferdinand  şi punerea în practică a planului popovician ar fi făcut improbabilă izbucnirea celor două războaie mondiale. Arhiducele intră în categoria acelor reformatori asasinaţi înainte de a-şi concretiza reforma, alături de Piotr Stolîpin, prim-minitru al Imperiului Ţarist, care după răscularea ţăranilor ruşi în 1905, a efectuat o mulţumitoare reformă agrară în 1906, dar a fost asasinat de un revoluţionar rus. Stolîpin s-a clasat pe locul al doilea, după Alexander Nevski, la un concurs similar celui intitulat ”Mari români”, desfăşurat însă în Rusia. Dacă prim-ministrul reformator ar  fi avut ocazia să-şi materializeze toate ideile politice, revoluţia comunistă este posibil să nu mai fi izbucnit, sau să nu mai fi izbutit.

Atentatul de la Sarajevo este una din crimele menite a zgândări orgoliul de tip germanic, împreună cu cea comisă de Herschel Grynszpan, a cărei victimă a fost diplomatul german Ernst von Rath, crimă care venită la momentul ”potrivit”, a dus la sângeroasa replică nazistă rămasă în istorie sub numele de Kristallnacht, aşa cum asasinarea lui Franz Ferdinand a dus la atacarea Serbiei şi în cele din urmă la declanşarea primului război mondial.

Probabil că viitorul va demonstra viabilitatea crescută a federaţiilor care au în componenţă etnii înrudite sau care au coexistat foarte mult timp împreună şi care nu se întind pe un teritoriu foarte mare. Mai ales in contextul unei Uniuni Europene incoerente si nemulţumitoare pentru din ce in ce mai mult lume (uniune care a avut recent şi un preşedinte eurosceptic în persoana lui Václav Klaus), viabilitatea si necesitatea unei federaţii similare S.U.A.M. rămân mai mult decat subiecte pentru o discuţie de o bere, după cum realiza şi Milan Kundera în articolul “Un Occident Kidnappé ou la tragédie de l’Europe Centrale”, din „Le Débat”, 27 noiembrie 1983:

“Imperiul Austriac a avut marea şansă de a transforma Europa Centrală într-un stat puternic şi unitar. Însă austriecii erau din păcate divizaţi în rândul lor între un naţionalism arogant pangerman şi propria misiune central-europeană. Ei nu au reuşit să construiască o federaţie a unor naţiuni egale, iar eşecul lor este răspunzător de dezastrul întregii Europe. Nemulţumite, celelalte naţiuni ale Europei Centrale au pulverizat Imperiul în 1918, fără a realiza faptul că, în ciuda soluţiilor sale inadecvate, era de neînlocuit”.